Dragă patrie:
la ziua ta nu pot să vin
că nu mă lasă rana
care s-a cuibărit în noi amândoi,
și apoi,
ne-am putea contamina,
eu cu dragostea ta
și tu cu dragostea mea.

Dar îți trimit, drept mărturie,
inima vie
și cartea pe care ți-o scriu
în fiecare zi
că nu voi înceta a te iubi

Și nu voi înceta
a mă ruga pentru tine
în nopțile lungi de rugăciune,
și post,
pentru numele tău
învățat pe de rost.

Tu, nu încerca să-mi răspunzi;
cunosc răspunsurile tale rotunzi
și știu că în inima lor
e inima ta cuprinsă de dor,
așa cum este și inima mea
când arde iubire în ea.

Rămâne să ne scriem
și să ne citim,
iar dacă vreodată uităm să iubim,
e semn că nici tu și nici eu
nu trăim.

p.s.
Cumva de n-ajunge scrisoarea la vreme
tu n-ai ce te teme:
Poștașii
învață să-și numere pașii.

Întunericul nu are sălaș
și zace sub mantiii apoase
în temniți, precum un ocnaș,
păzit de zăbrelele groase.

Nici tunetele
nu-și desfac sunetele
că vor ploile să se dezbrace
în păduri;
după potop încoace,
cu fulgere, se fac semnături
pe armistițiu de pace.

Nici zorile nu se preumblă
în pijama, pe buza lunii,
ca nu cumva, din corn de umbră
să cadă stele în sânul lumii.

Iar ultima bătaie de clopot sucit
ne strânge-n grămezi pe la vranițe
când viața-i un ropot aproape grăbit,
ce-mparte merinde din spartele ranițe.

E-atât de frig în oase
încât e musai să aprindem focul,
din cuvinte, ca pe vremuri,
frecându-le unele de altele
până când sănii oprite la intersecții,
își dezgheață tălpile
ca omul degerat, picioarele.

Atunci, din izvorul de sânge cald,
se va apleca să bea
și inima, care, nu are vreme
să se oprească la răscruce,
ca nu cumva să nu știe
în care parte să o apuce.

În primăvară, la intersecții de oase,
se vor planta semafoare, pe verde,
și treceri de pietoni,
dinspre pământul din noi
și poarta deschisă a cerului.

S-a împreunat mâna dreapta a vântului
cu brațul întins din mâneca lunii
să cuprind brâul pămâtului
dintre coapsa și pieptul furtunii.

Șchiopătând în gropi de mariane,
strănutând prin peșteri găurite
anotimpuri din timpuri bigame
se cuibăresc în aisberguri răcite.

La ceaiul fierbinte, pe prispa soarelui
răcorită cu invazii de dușuri
pictorul dezleagă penelul din cui
colorând simfonii în apusuri.

Atuncea când se face dimineață
bobul de rouă privește împrejur:
pe tabla înmulțirii copii învață
că podul vieții e strâmb și mahmur.

E-așa de târziu să fie devreme
De-a merge în cer când omul se teme
Că încă-i devreme să fie târziu,
Uitând ce puțin ești omule viu.

E-atât de puțin în multul cel mult
Tumult când se varsă-n tumult,
Clepsidra când nu mai strecoară
Ce rost să mai punem o piatră la moară?

Puținul, puțin, atunci când se-adună
Va pune în stele cunună de lună,
Va pune în lună cunună de stele
Și vise cu îngeri în genele grele.

De o vreme încoace
cuptorul verilor nu-și mai coace
fructele
și vântului i-au căzut aripile
cum le-ar cădea nopților, visele.

Zăpezile și-au vândut
săniile din fulgi
iar nopțile sunt nesfârșit de lungi
și par învelite în dungi,
ca deținuții,
închiși în istorii cu mamuții.

Visele așteaptă la rând,
în sala de nașteri,
ziua de ieri,
că ziua de mâine
ajunge poimâne.

Vântul umbrelor
scutură fructele verzi
din care pământul să pască cirerzi,
iar brumele să-și schimbe numele.

De o vreme încoace
nu mai este vreme
să fie devreme,
să fie târziu…
și totuși, ființă de om,
nu te teme:
Eu încă-ți mai scriu.

Un teritoriu, numit țară,
n-are voie să moară,
n-are timp să aștepte pe trepte
siliri în zăbrele nedrepte.

Te vor ademeni și te vor îngropa,
fățarnicii, în gropi săpate chiar în inima ta,
îți vor promite câte în lună și stele
tăindu-ți aripile și pânza din vele.

N-ai voie să dormi în hărmălaia lumii,
ți se sting în vatră tăciunii,
parcă aștepți să îngheți
aproape înecată
și n-ai primprejur nicio barcă.

Un teritoriu numit țară,
nu-i numai întindere goală,
e plin de copii în bătătură
și plin de popor roditor,
nu doar trudit în crucea în care-a murit.

O țară ce nu-i decât un teritoriu
ajunge a fi crematoriu
în care miroase a sulf și a fum…
ca pasărea phoenix, din cenușă și scrum,
țara mea dragă,
renaște-te iarăși, întreagă!

Eu, zice frunza ruginită,
Am fost ca tine, frunză odrăzlită;
Cunosc culorile ce stau să vină
Și peste tine, frunză și regină.

Cunosc fiorii calzi și pe cei reci,
Cunosc și anotimpul care-l treci;
Știu șoaptele din noapte și din zi,
Chemarea clorofilei de-a trăi.

M-am însoțit în ram cu fructe coapte,
Am tremurat în ploi în miez de noapte;
Am stat în soare și am stat în umbră,
Prin amintiri culorile îmi umblă.

M-am fluturat în ramuri ancorată
Nu am crezut că voi muri vreodată;
Nu am știut că vremile se schimbă
Și nimbul moare văduvit
de nimbă.

Eu, zice frunza ruginie,
Îmi plec în rugă fruntea în chindie,
Îngenunchez în pragul de la iurtă
Că, omule, viața ne e scurtă.

Pianul cu sunet de ploi
El singur ‘și-apasă pe clape
Când mugetul lumii din noi
Apasă pe osii de ape.

O pace senină se-așează la coadă
Să treacă strâmtori îndoite,
Ferestre din cer se șterg să mai vadă
Porunci de Hristos împlinite.

Un aer rănit de fulgere oarbe
Își coase sumanul de brumă,
Din cana crăpată, el, omul, mai soarbe
Oceanele fierte în spumă.

Și totuși, arând pe osii de vânt
Încinse în zodii de foc,
Semințe de oameni-pământ
Trag cerul cu stele la loc.

A fost odată ieri
și a trecut,
va fi un timp și mâine,
nedesfăcut.

Sau poate nu vor fi
osii pe care
mai stă ziua de mâine
în picioare.

Tânjind, ne rătăcim
din timp în timpi,
târându-ne pe brânci
sub gard de ghimpi.

S-a rupt încorsetarea
de vremi și vremuri;
tu, omule de lut,
de ce mai tremuri?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »