Nebunul iese din bârlogul lui
în miezul zilei,
cu felinarul aprins,
să caute soarele.

Nebunul năzuiește
la jumătate de cer
așa cum tânjește să trăiască veșnicia
începând de la jumătatea ei.

Nebunul e acela care aleargă
după el însuși, cu spatele,
de frică să nu-l ajungă
celălalt nebun care aleargă
cu spatele după el.

Nebunul nu se teme de nebunia lui
pentru că nebunia lui
e și ea nebună de nebunia ei.

Nebunul, cu capul în jug,
impinge pământul sub plug
arând printre ciulini cu spini
și măcinând coceni în buruieni.

Nebunul zice în inima lui
“nu este Dumnezeu”
în vreme ce se ascunde de El.

În nebunia lumii cu nedrepți
sunt socotiți nebuni
cei înțelepți.

Iese soarele din iurte
Pe sub munții groși de nori
Să împartă raze scurte
Printre rarii trecători.

Niște păsări călătoare,
Cu busolele stricate,
Cuibăresc păduri în care
Se vând frunze strecurate.

Peste iarbă fac frisoane
Brumele nebărbierite,
Frunzele își pun paltoane
Cu vopsele veștejite.

Niște fumuri, în fuioare,
Înfioară respirații,
Vânturi, prin cuibare goale,
Se-ncâlcesc în reparații.

Niște oameni presărați
Ca semințele în brazdă
Suflă tot mai supărați
Focul vieții să mai ardă.

Nu suntem pregătiți să fim o țară
de aceea ne dăm mereu restanțele
pe la colțuri, cu cămășile scoase,
pe mese de umbre cu carii în oase.

Cu ghiozdanul burdușit cu fițuici,
copiem neputința
și o dăm pe sub masă
de la o generație la alta
până când obosim
că nu știm s-o citim.

Nu suntem prezenți
la propria noastră prezență
și întotdeauna absența
motivează următoarea absență.

Cu ce fel de cerneală vom scrie istoria?
în călimară sângele-i aproape uscat
și totuși, din inima ei, gloria
Colindă cu îngeri la geam înghețat.

Soldați speriați
Bat cu arma-n “ușe”
Frontul a căzut,
Nu mai au cartușe

Au pierdut drapelul,
Nu au comandanți,
Se face apelul
Cu eroi pierdanți.

Trupe aliate
Dorm în pijama,
Se trezesc mahmure
Și încep să bea.

Goarna deșteptării
Parc-a ruginit
Glasu întristării
Strigă răgușit.

Se trezesc vecinii
Să-și încarce prada
Încâlcind cu spinii
Fanfaro-parada.

Câinii nici nu latră,
Încă rod din lanț,
Cu busola spartă
Am ajuns în șanț.

Dar steaua polară
E la locul ei,
Pe hoți îi coboară
În groapa cu lei.

Ridică-te, țară,
Nu suntem ologi,
Rămâi în genunchi
Numai când te rogi.

Nu ar trebui să ne mirăm:
poate, la cât suntem de înțelepți,
o ducem prea bine,
avem conducătorii pe care-i merităm,

Și, pentru că dormim,
vom ajunge să plătim chirie
pentru țara noastră
pentru că o locuim.

Ni se defectează busolele în intersecții,
e noapte și n-avem direcții,
nu vine acarul să schimbe macazul,
să măture mesei necazul

Și restul de oase,
să pună pe mese bucate gustoase;
umblăm zdrențuiți,
cu hainele roase.

Alegerile sunt despre
oameni care se laudă
și oameni care acuză:

cei care se laudă
îi acuză pe cei care-i acuză,
iar cei care acuză
se laudă cu acuzele lor

În final,
cei care conduc vorbesc
despre ceea ce vor face
și nu de ceea ce n-au făcut,
iar oponenții lor critică vehement
lucrurile pe care,
tocmai ei le-ar face
dacă ar fi la putere.

Adevărul e că puterea lor
este zero;
și oricine, ridicat la puterea zero
este unu,
adică, niciodată mai mult
decât el însuși;
restul e mândrie,
dragă Românie.

Iubind cu anii toamnei,
iubirile-s mai dulci,
pentru c-atunci
se spun povești,
din guri de flori,
despre fiori.

Se spun povești despre furtuni,
și de vapoarele din larg,
de ancore și de cununi
și de efigii ancorate
pe catarg.

Se torc din amintiri fuioare
cu el și ea, cu ea și el,
cum se găteau de sărbătoare
pentru o viață trecătoare
când el și ea
iubesc la fel.

Și despre frunze ruginii
duse de vânt, în mod egal,
prin văi, pe deal;
se spun povești
în nopți târzii
cu triluri ca de ciocârlii.

Iubind cu anii toamnei,
cu fructe dulci și coapte,
știi…
că se va face noapte,
și,
poveștile cu îngeri gemeni
vor înflori.

Vreme rea și vreme bună
Ce vă ține împreună
Noaptea când e clar de lună
Și în mijloc de furtună?

Care tună, care tace,
În scorbura din găoace?
Care, de o vreme-ncoace,
Flutură steaguri de pace?

Vreme rea, cum te dezbraci
De goliciunea din saci?
Vreme bună, de ce taci
Dezgolind oameni săraci?

Care-i una, care-i altă,
Care-i mică, dar înaltă,
Care plânge ori tresaltă
Când defilați laolaltă?

Care desfaceți sigilii
De pe cartea de religii,
Ce amprente în efigii
Dezlegați de sub litigii?

Vreme rea și vreme rea,
Vreme bună ca și ea,
Când vi-i sete ce veți bea,
Pacea, sau neliniștea?

De ce ai trecut pe lângă tine, patrie,
și nu te-ai îmbrățișat?
îți era rușine că erai goală
pe dinăuntru și pe dinafară?

De ce te așezi la ultima masă
și când nu ai cu ce să plătești
îți vinzi cămașa de noapte
și-ncepi gângăvind să postești?

Apoi, după post, îți înveți uitarea pe de rost,
îți înveți lecțiile din absențe,
și cumperi motivări de corigențe,
și te mulțumești cu ultimul rest, în arest.

De ce ai trecut pe lângă tine, patrie,
și nu te-ai oprit?
colindau albinele în măr înflorit,
Iar colindele lor stârnesc rapsodii de fior.

Păcatul nostru, poate cel mai mare,
E-acela că ne punem de vânzare.
Când lumea a pășit dintr-o eroare-n alta
Ne-a dat vânzării târgului din Yalta

Și ne-am vândut în est și ne-am vândut în vest
Și ne-au rămas pământuri în arest,
În alianțe, fără aliați,
Ne apelăm dușmanii ca pe frați.
Creduli în ocrotiri neocrotite

Ne dezmembrăm armate decojite,
Le aruncăm la groapa de gunoi
Și nu ne pasă ce va fi cu noi.

Ne locuim pământul cu chirie
Iar inima ne bate în sicrie,
Ne-am scos și sufletul la amanet,
În țara mea se moare incomplet:

Se moare în duet cu vieți neterminate
Se moare de prostie, în păcate,
Se moare înainte, se moare înapoi,
Mor vremuri învechite dar mor și vremuri noi.

Și cel mai greu, se moare de durere,
Că nu avem nădejde-n înviere.
Pune-mi, Tu, Doamne, neamul în credință
Și iartă-l de bolirea-n suferință.

Prin harul Tău, eu știu că poți a-i da
Iar căpetenii după voia Ta
Și-L fă stăpân peste acest popor
În veci de veci, pe Domnul Domnilor.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »