Românie, ar fi trebuit
să ai toate straiele pe tine,
cele mai curate,
cele mai frumoase,
și cele mai scumpe.

Dar umbli dezbrăcată
țară jefuită și țară furată;
te-au despuiat de păduri
niște hapsâni nesătui și obscuri.

Ți-au astupat cu spini
drumul către inima ta de aur,
din care suspini;
până și de lacrimi te-au văduvit,
de acele lacrimi cu care ai iubit.

Hotarele ți le-au scos la vânzare
și ți-au înstrăinat copii
peste alte hotare;
încălțările tale au rămas goale
că, patrie, tu, nu mai ai tălpi nici picioare.

Și nu mai ai aripi să zbori,
la capăt de noapte n-ai urme de zori,
porți haina cu tiv descusut,
și-aceea luată-mprumut.

Nu-ți este sortit să mai porți
cămăși cu croieli pentru morți;
să nu îmbraci haine întoarse pe dos,
îmbracă-te, patrie, în Domnul Hristos!

Și totuși nu anii
pun vârste în oameni,
ci flacăra din solie,
drept arvună,
cu flamura sfântă și bună
din veșnicie.

Restul nu-i decât trecere,
ca o sufare de vânt
după petrecere,
când
ne-am conjugat pe pământ
și eu și tu:
azi sunt,
și:
mâine, nu.

Pe cercul meridian al pământului,
polul nord a pornit în călătorie
către polul sud;
și-a pus în desagă
ghețari,
ca apă de drum
aproape întreagă.

Ajuns la ecuator
s-a topit de nădușală și dor,
îndulcind apele sărate
ale oceanelor
cu transpirația ghețarilor
în sala cazanelor.

Încremenit, polul sud
încă așteaptă zgribulit,
în gara meridian,
valul de ocean
care să-i aducă în ogradă
polul opus,
la ospăț de zăpadă.

Dacă am trăi în pădure
am semăna tot mai mult cu ea:
– am fi statornici locului,
– ancore ne-ar fi rădăcinile
iar acoperiș, cerul,
– am înfrunzi de drag de primăvară
și ne-am desfrunzi pictând
toamna în pasteluri;
– pijamaua omătului ar atârna
la capătul patului
pentru că am visa despre pace.

Dacă am trăi printre păsări
am deprinde zborul
ca o plimbare pe aripile vântului,
înălțimile ca biruință
și hrana din mâinile lui Dumnezeu.

Dar noi trăim printre oameni
și de aceea
– dăinuim mai puțin decât pădurile,
– nu avem timp să învățăm zborul
cu propriile noastre aripi
și, până la urmă,
alegem să ne mutăm în țărână.

Ne știm viața aproape pe de rost
De când străjerii au intrat în post,
Ne face semne lungi de-mbărbătare
Deși abia se ține pe picioare.

Spre cine-arați cu mâinile-amândouă
Viață adăpată de boabele de rouă?
De ce îți vinzi în noapte veghetorii
‘Nainte de-a veni colindătorii?

Ce haine porți și cât sunt de curate?
Deschis-ai porți cu lacăte sudate?
Ai cheia de la cer când sfinți coboară
Să facă din pământ popas de gară?

Am ajuns la semaforul albastru:
un furnicar de oameni se opreau,
așteptau sau umblau pe culori:
pe roșu, pe galben, pe verde.

nimeni nu făcea nimic la culoarea albastră
până când, cineva,
a înlocuit semaforul albastru
cu semaforul alb, intermitent,
ba alb, ba negru,
ba negru, ba alb.

încă mă mai gândesc ce să fac
așa ca în fața unei table de șah:
să trec, să nu trec prin intersecții
cu culori schimbătoare.

m-am hotărât pentru culoarea roșie
a sângelui
care circulă liber
prin intersecții
în aceeași cadență cu inima.

Nu știu cum se face
că ziua de mâine a venit
înaintea zilei de azi;

am privit năucit la ziua de azi
ca la ziua de ieri
și ziua de mâine am înțeles
că nu va mai veni;

unde să ne punem speranțele
și care zori să-i visăm?
mâine-poimâine-ieri,
zilele vor începe cu înserări

nu știu dacă vom mai adormi;
poate ne vom pune pernele să sune,
lângă ceasul deșteptător,
ca semn c-am rămas fără vise.

Pădure de oase crescute în om
Mai faci alianțe cu ultimul pom?
Te cureți de crengile rupte?
Ai frunze-n putere să lupte?

Dorm păsări în ramuri de pat?
Vin ierni să îți ceară iernat?
La capătul oaselor tale
Se termină visele goale?

Pădure cu junghiuri în spate
De ce dormi pe frunze uscate?
De ce-ai rădăcini de obiele?
De ce nu ți-s crengile vele?

Pădure de oase cu sevă de sânge
Prea mult întuneric te strânge,
Tu, mută-te toată-n lumină
Cu crengi, rădăcini și tulpină.

Fă-ți frunzele pâlnii de lapte
Dezbracă-ți cămașa de noapte,
Copacii fă-i pomi roditori
Să nu te strecori prin strâmtori.

Pădure-livadă de oase
Vin îngeri cu aripi de coase…
Se crapă de zori pe furiș
Începe un nou seceriș.

Pădure cu inimi de lemn,
către cine, răcită, faci semn,
chircită-n oftat de suspine,
să tragă-nveliș peste tine?

Aude suspinele tale
doar valu-nspumat de la mare;
te cheamă, dar oare tu poți
cu vâslele tale să-noți?

Au vrut să te-copere ploi
când tu mai cântai din cimpoi
dar corul de păsări s-a dus
sau poate că doar a apus.

Sau, poate, aude zăpada
ce pare că-și “lustruie” spada
să spintece cerul de puf
golindu-i omăt din burduf.

Dar, poate și vântul aude
ascuns printre crengile-ți nude
și-n nopțile lungi și tăioase
mantauă de neguri îți coase.

Ori, poate, pădure,-aud eu
Când focu-mi se-aprinde cu greu;
Noi doi ne-nvoim, într-un joc,
Să-mi fii înveliș peste foc.

Pădure, de ce mai ești tristă?
De ce încă plângi în batistă?
De să-ți faci gard de nuiele,
Și cum te-ai udat pân’ la piele?

Strănutu-ți aduce a gripă
Și unde-ai pierdut o aripă?
Când stele se crapă în zori
Din care furtună cobori?

Pădure, cu gard de pădure,
De ce să lași hoții să fure
Spinarea din coastele tale
Lăsându-ți cămările goale?

Fă-ți lanț din alice de bice
Pândarii să nu se ridice;
Pădure-fecioară, iubită,
De ce să te lași siluită?

Pădure, fă-ți arme de lemn
Și-așteaptă din fulger un semn
Să-ți pună el gloanțe pe țeavă,
Fă-ți gard din vulcanii cu lavă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »