Ne-a mai rămas doar iarna în picioare
Ne descălțăm de ea sub razele de soare,
Șosetele ei groase le dăm pe mărunțiș;
Un ghiocel dă semn de viață-n luminiș.

O aripă de nor deschide să mai vadă
O ultimă fereastră în fulgul de zăpadă
Se va topi și el cu glorie postumă
Ca ultima eră cu steaguri de brumă.

Din îmbrățișarea norului
cu raza de soare
s-a născut o picătură de ploaie,
ca o lacrimă sub formă de inimă care se topește.

Este a mea, este a ta?
am putea afla
numărând restul de lacrimi
încă neplânse
din ochii cu zăpezile strânse.

Uzină de vise cu porțile-nchise
Nu intră , nu ies, nici munte nici șes,
Nici sfere nici cuburi nici apele tulburi,
Pe bancuri de strunguri ard ruguri în ruguri.

Se trage zăvorul să curgă izvorul
Din lacăt închis în visul din vis,
Apoi să deschidă uzina lividă
Să curgă lumină din mână divină.

Pe poarta de vânt, cu steagul înfrânt
Ies duhuri de lume, cu nume, prenume,
Rămân răbdătorii în poarta strâmtorii,
Uzine de vise să fie deschise.

I s-a furat scripcarului vioara;
atunci și-a înădit lacrima cu inima
făcându-și din ele coardă tânguitoare.

Arcușul iubirii, prin vase de sânge,
și râde și plânge
și stinge și arde
poem de balade;

Scripcar și vioară,
arcuș care urcă, arcuș ce coboară,
din strune de stele storc îngerii-afară
baladele mele.

Ce zbatere în heleșteul lumii!
Câte corăbii pline, scufundate!
Ce răni în tălpi învăluie tăciunii
Care momesc burdufuri de păcate.

Cât de adâncă-i groapa de mocirlă,
Pereții cât îi sunt de-alunecoși…
Se-mprăștie nutrețul în codirlă
În haite, lupii urlă mânioși.

Se țes năvoade de păienjeniș
Dar valul mărilor le flendurește
Ajunge lumea iar pe povârniș
O, Doamne, ieși în drum și o oprește!

Repetabil, în mișcare tânjim
să ajungem la o destinație
în vreme ce în fiecare clipă
trecem pe lângă destinațiile altora.

Ceea ce este, în fiecare clipă
devine trecut
și ceea ce încă n-a venit
este vecin cu clipa așteptării.

Vector înainte
și vector absent
vă-ntâlniți în om
la timpul prezent.

Mutați-vă oameni
modul de gândire
din vremelnicie
înspre nemurire!

Să arăm spre adâncul rădăcinilor de neam
pământul rămas la locul lui
cu plugul încă de glorie
din cartea de istorie;

Să grăpăm brazdele întoarse
spărgând bulgării cu grapa credinței
și a suferinței, până nu ajung
de piatră și humă moartă.

Semănăm din sacul de jale
semințe trecute prin foc și furnale,
apoi șteptăm și ne rugăm să “vie”
ploile curate cu apa lor vie.

Așteptăm cu nădejde să odrăslească
steaguri diferite: de urmași,
de popor de ostași și de pite.

Dacă apar cumva buruienile
vom trage din armă sirenele
să se audă ecoul în inima nudă,
vrăjmașii să-și sfarme ghetoul
și mintea zăludă.

Izgonind ciorile și ulii răpitori
reparând morile și măturând furtunile din nori,
vor veni iarăși vremuri stăpâne
peste abecedarul limbii române.

Se vor coace lanurile,
vor putrezi șpanurile,
iar pământul acesta răscolit până la os
ne va învăța să trăim și să murim frumos.

Când va fi socoteala de răsplată
vom fi curățit pământul de orice erată;
îl vom cunoaște pe fiecare lucrător
după inima lui cu steag tricolor.

Nu e nevoie de război să distrugi o țară;
ajunge să o văduvești de copii ei
trimițându-i în bejenie,
sărăcind-o de ce-i a ei,
vânzând-o pe felii
până la inima pădurii
și brazda plugului,
denigrând-o în vatra ei de cenușă,
ascunzându-i splendorile,
și blestemând-o cu numele tău blestemat,
vânzătorule corupt și îmbuibat;

Tu îi confiști istoria
și îi torsionezi geografia,
scoți din dicționare cuvântul “patrie”
și pe cele de “onoare, demnitate”
și “dreptate”
și le vinzi pe arginți în vreme ce minți.

Nu e nevoie de război să distrugi o țară;
ajunge să-i faci viața povară
și să o izgonești din ea însăși afară,
printre alte nații și neamuri
mințind-o că nu are geamuri,
ajunge să o văduvești,
în numele tău,
de vise și de gânduri
în vreme ce îi pironești ferestrele
în scânduri.

Să se facă lumină,
din lumină divină!
Să se curețe țara
de păduchi și de lindină
prin foc și tornadă de grindină!
apoi să o punem pe hartă
alături de patrii și țări,
vecină cu munți, cu dealuri,
câmpii și cu mări.

Cum ar fi ca haina să se dezbrace de trup
și, când ar fi întrebată:
“unde ți-e trupul, surată?”,
să-ți spună că: “e dus la spălat
că prea s-a molipsit de păcat.”

N-ar fi în suflet un zbucium de taină
că haine de trup,
plâng nudul de haină
când oasele lumii se rup?

Între om și somn
visul hoinărește tăcerile,
înhizând gările,
să nu cumva să trezească
omul adormit din trăit.

Visul?
un zefir așezat într-o ramă,
aproape vecin cu o rană;

Omul?
e om; se trezește,
apucă un fir de poveste,
desface tabloul din ramă
și visul din somn se destramă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »