Nimic nu-i mai gol ca inima goală,
Nimic nu-i mai tragic, nimic nu-i mai trist
Ca inima care nu vede
Învierea din morți a lui Crist.

În astfel se inimi mormântul nu-i gol
Și tocmai în ele-i mormântul
Toți spinii din lume dau lumii ocol
Când n-aduce roadă cuvântul.

Golește-ne, Doamne de golul din noi!
Ne umple de roada-nvierii!
Din groapa pierii adu-ne ‘napoi
Și ține Tu mâna sub hăul căderii!

Pe podul iertării
orice prăpăstii pot fi trecute,
iar podul credinței
duce întotdeauna în cer.

Când fluturii își pierd aripile
se transformă în omizi,
ca oamenii care, fără aripi,
ajung niște târâtoare.

Podul împăcării,
dă voie soarelui să apună,
iar cel al iubirii
lasă soarele să răsară.

Vorbele care nu mângâie
se numesc pietre,
cele care vindecă sunt
stânci de scăpare din apele tulburi.

Podul bucuriei,
întotdeauna jumătate este al meu,
cealaltă jumătate
este al tău, oricine ai fi.

Dacă împarți cu mine lacrima,
eu o iau pe cea care plânge,
îți las ție, lacrima
care se bucură.

Podul între întuneric și lumină
să rămână, Doamne, deschis!
trimite-i pe oameni să-l treacă
până nu e prea târziu!

Știu că într-o zi îl vei ridica,
îl vei închide,
asa cum ai închis cu mâna Ta
corabia lui Noe.

Se-nghesuie ace de vânt
să coase grămadă de nori laolaltă,
apoi împingându-i din cer pe pământ
mirajul naturii tresaltă.

Tot ace de vânturi tivesc
în margini de frunze, balade,
și-n scorburi ascunse scobesc
palate cu bolți și arcade.

Când acele vântului cresc
și poartă hamilde pe umăr,
în lume furtuni se pornesc
iar eu nu mai pot să le număr.

Când ace de vânturi ucid
cu lănci ascuțite și suliți
zăvoarele lumii se-nchid
și nimeni nu iese pe uliți.

La ușă când bate furtuna
cu ace de vânturi turbate,
e semn că: din spini e cununa
și crucea se poartă în spate.

E vremea-mblânzirii furtunii,
e vremea pășirii pe ape,
sunt vremi de trezire a lumii
când apele curg să adape.

În vreme ce noi ne războim între noi,
Pe ulița sufletului curge noroi;
Război de gherilă, român cu român
Îmi arde inima până în plămân.

Dar, sfarme-se odată în țăndări mândria!
Iertați-vă, oameni, iubind omenia!
De ce dinamite să spulbere drumul?
Nu știți că viața se duce ca fumul?

Ieșiți pe picioare din birtul minciunii!
Lăsați nebunia să-și vândă nebunii!
Când norii furtunii vă bântuie-n gând
Priviți către cer și nu spre pământ!

Goliți din pharul de vorbe veninul
Și cerul lăsați-l să-și umple seninul;
Desfaceți din lut păcatul lumesc!
Trimiteți rugăciuni la Tatăl ceresc!

Și eu, anonimul, plângând mă tot rog:
Popor românesc, să n-ajungi zălog.
Ajungă-ți bolirea, te scoală de jos!
Ești totuși un rege, cât stai în Hristos.

Am fost făcuți din bulgări de pământ,
de mâinile lui Dumnezeu;
suflând peste noi suflare de viață,
am prins cuget și aripă de gând
și mișcare alături de Cel
ce ne-a pus în picioare.

Însă, în noi s-a strecurat păcatul;
ne-a înșelat,
și s-a mutat de la unul la altul
cotropind ființa din mine
și ființa din tine,
până ne-a umplut
cu idoli de lut.

A asediat inima
care nu contenea să bată,
ca un clopot,
a ropot de piatră;

În îndurare, Dumnezeul mare,
s-a uitat la ea cum agonizează
și a rostit așa:

“Vreau să fii a mea!
Vreau să rămâi trează
noapte de noapte
și zi după zi;

până atunci, inimă, te cercetează
fiindcă voi veni când nici nu te aștepți,
și te voi răpi;
pentru că nu vreau să rămâi închisă
am să te duc în țara promisă”.

Ce-ai face azi dacă ai ști
Că-n noaptea asta vei muri,
Sau poate mâine dimineață?
Ce-ai spune fulgului de viață?

Ai mai putea oare dormi?
Ce gânduri te-ar mai răscoli?
Mai poți să faci ce n-ai făcut
În viața care ți-a trecut?

Te-ntreb, prieten drag, nu eu,
Nu biata mea învățătură;
Ne-ntreabă zilnic Dumnezeu
Și Duhul pus peste Scriptură.

Ce-ai face, azi, ce-ai făcut ieri?
Urmează o-ntâlnire-n cer:
Mi-am fost vieții un străjer?
Mi-a fost Hristos un grănicer?

O! Nu e timp de legământ
În vămile de sub mormânt
O! nu e chip de mântuire
Dacă Hristos nu-ți este Mire.

Cu sufletul deschis și împăcat
Luat-ai vieții ce-a avut de dat?
Și-n schimb a ceea ce-a avut a-ți da
Tu ce i-ai dăruit din viața ta?

Ai învățat copilul să iubească?
Un fir de iarbă ai învățat să crească?
Când vuietul furtunii te-a ajuns
Ai mulțumit lui Dumnezeu îndeajuns?

Sudoarea frunții tale copt-a pâine?
Sădit-ai dimineți zilei de mâine?
În întuneric ai făcut lumină?
Luat-ai vina celor fără vină?

Ai cântărit durerea unei răni?
Păcatul l-ai oprit la porți de vămi?
Ai dăltuit în inimă de munte
Izvoare însetate să asculte?

Sărmanilor cu ochii stinși de jale
Le-ai dăruit din lacrimile tale?
Când neputința semăna cuțite
Luat-ai din povara femeii gârbovite?

Când ai trecut pe drum, spre Ierihon,
Opritu-te-ai la semenul tău, om?
L-ai dus la han, ți-i cheltuit iubirea
Spre-a moșteni cu sfinții nemurirea?

Iertat-ai datoria datornicului tău
Și ți-ai iubit dușmanul când ți-a făcut un rău?
Întorci tu și obrazul nelovit
Când celălalt obraz e pălmuit?

Celor ce mor le-ai spus de nemurire,
De crucea lui Hristos și de sfințire?
Le-ai spus de veșnicie și de cer
Celor ce dau și celor care cer?

Cu sufletul smerit și împăcat
Ai scos un colț de lume din păcat?
Cu crucea-n spate, ai umblat pe jos
Călcând pe urma Domnului Hristos?

Să mă-mpușcați de două ori în piept
Atunci când veți voi-a scăpa de mine:
O dată-n inima din sufletul meu drept
Și înc-o dată trageți în suspine.

Dar nu țintiți în zidul de credință
Căci e făcut din stâncă și din cer;
În coasta Lui, a lumii suferință
A fost mutată ieri de lăncier.

Să ne rugăm în fiecare zi
Cu lacrimi ce ne pot a nemuri!
Să plângem printre lacrimi cu-ntrebări
Cât să umplem oceanele cu mări!

La margini de hotare necosite
Să reparăm semințe obosite!
Prin buruieni de-ar fi să înotăm
Necontenit, cu foc , să ne rugăm!

Pe puntea dintre buze de cuvinte
Să ne rugăm cu inima din minte!
Prăpastia ce hăurile-și cască
Sa n-o lăsăm prăpăstii să mai nască!

Însângerând în rădăcini de spini
Așsză sfinții Raiul în destin
Croind cărări de foc cu talpa goală
Când varsă cerul îngeri sfinți din poală.

Să nu mai punem orbii călăuze!
Să punem flori în rana de obuze!
Întreb pe Dumnezeu cutremurat:
“Cât lut în oameni, Doamne, s-a uscat”?

Eu sunt o verigă,
Tu ești o verigă,
Noi suntem un lanț
Și un neam;

Dacă ne legăm de cer,
De Dumnezeu,
Nimic nu ne va rupe
De dragostea Lui.

Vom trăi o vreme,
Apoi vom muri în picioare
Doar pentru a trece pragul
În viața din care nu se mai moare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »