Țărâna nu se scurge în țărână,
Țărâna se-mpreună cum s-ar ținea de mână
Nici trupul ce se trage prin rădăcini din lut
Nu a avut viață ‘nainte de-nceput.

A trebuit suflare de duh, dumnezeiască,
Să poată primul om, din luturi să se nască,
A trebuit porunca lui Dumnezeu să vină
Și lumea a-nceaput când s-a făcut lumină.

A început țărâna peste pământ să umble
Pândind-o în Eden șerpuitoare umbre;
Dar a venit o zi cu noaptea în spinare
Ademenind țărâna la porți de neascultare.

O noapte cu manta săpată-n rătăcire
A așezat păcat adânc în omenire;
Dar Dumnezeu pe om la El îl va aduce
Urcând în locul tău pe Fiul Său pe cruce.

Nu marea zbuciumată face valuri
Ci vântul fără ancore în maluri.

Nu turmele se rătăcesc de oi
Și îmbrăcând doar haine suntem goi.

Nu depărtarea-nseamnă despărțire
Ci depărtarea noastră de iubire.

Nu vindem lacrima pe neputință
Dar cumpărăm pe lacrimi pocăință.

Nu vorbe multe știu a spune mult;
Învăț să tac și-nvăț să te ascult.

Nu bogăția naște bogăție
Ci inima care rămâne vie.

Săracii nu-s acei ce-au sărăcit
Dar sărăcesc acei ce n-au iubit.

Nu ești bolnav de câte ai bolit,
Doar de păcat ajungi îmbolnăvit.

Doar lacrima din sângele jertfirii
Dezleagă omul de-nchisoarea firii.

Nu fericiri deșarte dau “aripe”
Ci mulțumirea fiecărei clipe.

Nu judecând pe alții suntem drepți
Iar lumea nu ne face înțelepți.

O! Nu-i înfrânt acel ce a pierdut
Dar e înfrânt acel ce s-a vândut.

Ne agățăm de forme de credință
Și nu îngenunchem cu pocăință.

Ajungem a gusta înțelepciunea
Când Dumnezeu ne-ascultă rugăciunea.

Ne vindem oare? Cui? Pe câți arginți?
O, Doamne! Numără-ne printre sfinți!

Ajungem oameni cum am fost creați
Când prin Isus Hristos ne facem frați.

Dacă cerul ar plânge cu stele
torentul de lacrimi ar curge sub cruce,
acolo unde se adună
mânați de suflări de furtună
aceia ce n-au unde se duce,
acei care cer cu credință
o casă eternă în cer,
și trupuri cerești de ființă.

În bucla timpului rămas neconfiscat
Trimit în inimă nădejdea la arat
Și nu o las să plece fără plug
Iar eu alăturea de inimă mă-îngjug.

Brăzdăm adânc ogorul de credință
În lutul rătăcirii de ființă
Și nu privim niciunul înapoi
Că Dumnezeu e-alăturea de noi.

În urmă va veni semănătorul
Sămânța s-o-mpreune cu ogorul;
V-a cântări și iar va cântări
Și lucrătorii Și-i va răsplăti.

De-colo , Doamne, din cerul tău
Ne fă genunchi pentru-nchinare
Și-ndură-Te de fiecare
Alunecat pe drumul său.

De-acolo , Doamne, de departe
Și totuși de atât de-aproape
Fă zorii zilelor să crape
Și-n oameni dragoste împarte.

De-acolo, Doamne , de la Tine,
Învăluite în iubire,
Trimite pâini de mântuire
Și șterge lacrimi și suspine.

Acolo, Doamne, unde omul
Când a mușcat din neascultare
Ridică-l iarăși în picioare
Și pentru el rodește pomul.

Din cerul cerului, Stăpâne,
Rostește Tu porunci curate
Și du-l pe fiecare-n parte
La cina Ta cu vin și pâine.

Pe toți acei chemați la cină
Și care mântuire-Ți cer
Să-i duci la nunta Ta din cer
În sfinte haine de lumină.

Ne însoțim prea mult cu prea multe stafii
Și nu vedem că banii sunt doar niște hârtii;
Când vom sfârși umblarea cu ce ne vom alege
Cât timp nu Îl avem pe Dumnezeu ca Lege?

Ne însoțim prea des, prea mult cu pribegia
Când nu lăsăm în viață să intre bucuria;
Mânați de goana gloatei, chemați de voia firii
Nesăbuind credința, ne-mpotrivim iubirii.

Și nu ne facem vreme de lacrimi și căință,
Uităm că Dumnezeu a pus în noi ființă,
Ne aplecăm prea mult în lut și în țărână
Ademeniți de lumea cu fața ei păgână.

El încă mai așteaptă, El încă mai vorbește
Ca lumii din Ninive, că poate se trezește;
Vor crede iarăși unii că este încă vreme,
Dar până ce și vremea de Dumnezeu se teme.

Mai este îndurare și har mai este încă,
Mai izvorăște apă din a vieții stâncă;
Nu eu, ci Dumnezeu mă-ndeamnă să vă spui:
“Pe toți v-așteaptă Tatăl să fiți copiii Lui”.

Opriți-vă oameni și nu mai muriți!
înainte de tot și de toate iubiți!
vă-ntoarceți cu fața spre cer,
vă puneți credința nădejdii în el.

Treziți-vă oameni din adormire!
nu vindeți lumina pe rătăcire,
să nu sape inima groapă
sub denii ce dau să înceapă.

Vă-ntoarceți din lațul robiei,
dați lumea bețivă, beției,
robia-amăgirii luați-v-o roabă,
pășiți în palat din cocioabă!

Ascultă-i tată pe copii Tăi
Când pătimesc în rănile din văi!
În pribegia lor să îi asculți,
Încalță-i cu umblare că-s desculți!

Ia rătăcirea Tu din calea lor
Și-mbracă-i cu cămăși de-ascultător!
Le spală Tu veșmintele murdare
Și în cuptor de cer le coace îndurare!

Descoase-i dintre ace de scaieți,
Le toarnă veșnicie în vieți!
Desparte-i de pustiul care-i trece
Stropindu-i cu izvor de apă rece!

Și dacă vezi în ei inimă arsă
Tu dragoste în inimă le varsă!
Și prin credință sufletul le-nvie
Făcându-le din cer împărăție!

Și nu uita, o Doamne, nici de mine,
Cel ce tânjesc în mijloc de suspine
Plângând pentru poporul românesc:
O! Mută-l Doamne-n cortul Tău ceresc!

“Cât de adânc e-adâncul cel mai adânc?”
“Până acolo unde, prin lacrimile tale,
Mă vei vedea că plâng”

“Cât de înalt e-naltul cel mai înalt?”
“Până acolo unde ne sprijinim pe umeri
Unul pe celălalt”

“Și cât de lung e drumul pe care am pornit
Să colindăm prin viață?”
“Atât cât ai pășit alături de Hristos
Și ești schimbat la față”

Se-mparte sărăcia cu efa mare
Iar milostenia cu efa mică
Vuiesc pădurile în fiecare
Străfulgerare care ne despică.

Pe două talere, într-o balanță,
Stă echilibrul lumii rătăcite
Doar învierea intră-n alianță
Cu taina înmulțirilor de pită.

Norod înfometat după dreptate,
Înfășurat cu cerul pe sub haină,
Te-așteaptă libertăți de libertate
În cer, la nunta nunților de taină.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »