Să ne rugăm în fiecare zi
Cu lacrimi ce ne pot a nemuri!
Să plângem printre lacrimi cu-ntrebări
Cât să umplem oceanele cu mări!

La margini de hotare necosite
Să reparăm semințe obosite!
Prin buruieni de-ar fi să înotăm
Necontenit, cu foc , să ne rugăm!

Pe puntea dintre buze de cuvinte
Să ne rugăm cu inima din minte!
Prăpastia ce hăurile-și cască
Sa n-o lăsăm prăpăstii să mai nască!

Însângerând în rădăcini de spini
Așsză sfinții Raiul în destin
Croind cărări de foc cu talpa goală
Când varsă cerul îngeri sfinți din poală.

Să nu mai punem orbii călăuze!
Să punem flori în rana de obuze!
Întreb pe Dumnezeu cutremurat:
“Cât lut în oameni, Doamne, s-a uscat”?

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website