Ridică-mi, Doamne, mâinile spre cer
Căci mi-au slăbănogit de-atâta ger
Mi se-mpietresc picioarele în lut
De câte ori nu vreau să Te ascult.

Dezbracă-mă de haine ponosite,
Primește-mă la împărțit de pite,
Furtunile dacă mă prind în barcă
De temerile mele mă dezbracă!

Dac-am slujit la roșcove și porci
Te rog, la casa Ta să mă întorci!
Eu vin la Tine ca un cerșetor…
Cum, Doamne, de mă pui stăpânitor?

Dar Dumnezeu atuncea mi-a vorbit:
“Pricepe fiule cât te-am iubit,
Dacă asculți porunca: “Să nu mori!”
Ajungi moștenitorul de comori”

Cinci talanți puși în negoț
Și talantul unui hoț.

Cinci talanți care-au lucrat
Și talantul îngropat.

Cinci talanți în rug arzând
Și talantul fumegând.

Cinci talanți ce s-au trezit
Și talantul adormit.

Cinci talanți și frații lor
Un talant singur și gol.

Cinci talanți ce trag la plug
Și talantul prins în jug.

Cinci talanți cu holda plină
Și talantul din neghină.

Cinci talanți, ai tăi și-ai mei
Un talant de la mișei.

Cinci talanți și încă cinci
Și talant cuprins de frici.

Cinci talanți eliberați
Și talant încătușat.

Cinci talanți cu rădăcină
Și talant fără tulpină

Cinci talanți ce-au strălucit
Și talantul ruginit.

Cinci talanți ca un burete
Și talant uscat de sete.

Cinci talanți ca un izvor
Și talantul muritor.

Cinci talanți ieșiți să are
Și talant fără picioare.

Cinci talanți cu traiste pline
Și talantul de rușine.

Cinci talanți cu inimi plini
Și talantul plin de spini.

Cinci talanți ce-au izbutit
Și talantul împietrit.

Cinci talanți precum un stol,
Talantul cu sacul gol.

Cinci talanți cu punga groasă
Și talantul fără casă.

Cinci talanți care-au trudit
Și talantul găurit.

Cinci talanți, toți în palate
Și talantul fără frate.

Cinci talanți și roada lor
Și talant neroditor.

Cinci talanți primiți în dar
Un talant fără cântar.

Care sunt talanții tăi?
Sunt cei buni sau sunt cei răi?

Ce-ai făcut cu-al tău talant?
E în cer sau în neant?

Oare nu-i destul pământ pe pământ
Să nu stați pentru el la războaie la rând?
Oare ape destule, și de sus și de jos
N-a lăsat pentru toți Domnul nostru Hristos?

Ce-mpărțiți între voi cei cu sânge pe mâini?
Oare nu v-a ajuns înmulțirea de pâini?
Ce umblați însetați? Cine, ce v-a făcut?
Din izvorul de stâncă oare nu ați băut?

Câte drumuri călcațî coborând și urcând?
Oare drumul Golgotei nu vă trece prin gând?
Oare, câți ați luptat în războaie nocive
Câștgând pentru cer inimi reci și captive?

Ar fi vreme de pace peste inimi de piatră,
Har de mare-ndurare încă oameni mai iartă;
Este vreme? Nu este? Poate-i ultima zi
Când chemarea cu “trâmbiți” ne mai poate trezi.

Te iubesc, Dumnezeule,
nu pentru că ai putea să-mi dai averile lumii
ci pentru că îmi promiți bogăția cerului,
pe care mi-ai și dat-o
prin mâinile Fiului Tău.

Te iubesc nu pentru ce sunt
ci pentru ce ești,
pentru că mâinile Tale m-au făcut
o făptură atât de minunată
și mai ales, pentru că ,
Tu m-ai iubit întâi.

Doamne, Te iubesc
pentru că până și dragostea o am de la tine
și nu mi-e rușine s-o dăruiesc
celor mai sărmani si celor mai orfani,
adică, celor la fel ca mine.

Am văzut asta la Tine,
când, în locul meu, Ți-ai urcat Fiul pe cruce,
uitându-Te la mine prin brațele Lui răstignite.

Te iubesc, Doamne,
pentru că nu pot să nu Te iubesc;
poate aș putea trăi fără mine
dar, sigur, nu pot trăi fără iubire.

Te iubesc , Doamne, pentru că
atunci când toată lumea lovește,
Tu aperi,
când toată lumea arde,
Tu răcorești,
când toată lumea moare,
Tu o învii.

E-atât se târziu pentru azi,
Iar pentru mâine e-atât de devreme,
Să nu te-aprinzi când nu poți să arzi!
Desfă-l pe captiv din blesteme!

Cărarea vieții e-atâta de-ngustă,
Și-i gata, abia ce-a-nceput,
Izvoarele noi, în matcă vetustă
De colții de stânci se ascut.

E-așa de departe cămașa de trup
Și pare și trupul departe,
Ca frângeri de pâini, în rugă, se rup
Cămăși dezbrăcate de moarte.

E-atât de puțină mulțimea de-averi
Și cerul înalt e-atâta de jos,
Îmi pun în desagi mulțimi de poveri,
Le-arunc, să-L ajung pe Hristos.

Vorbesc în tenebre cuptoarele
să întunece cerul și soarele,
amăgind că vor face căldură
din leme uscate și zgură.

Ce-i pasă cuptorului mut
că-i pumn de țărână și lut?
și ce se adună-n țărână?
doar bulgări de gheață păgână.

Da, inima noastră cea arsă
de zgura cu flacăra toarsă,
tânjește-n lumină să urce
dar uită de drumul prin cruce.

Da, inima noastră-i cuptorul
când uită că doar Creatorul
a pus sub țărâna din noi
iertări, să ieșim din noroi.

Dacă cerul ar plânge cu stele
torentul de lacrimi ar curge sub cruce;

acolo, din lumea întreagă se-adună
-mânați de suflări de furtună-
aceia ce nu au la cine se duce,
acei care cer cu credință
o casă eternă în cer,
și trupuri cerești de ființă.

Oare ce pot eu prin mine a fi?
Cu nimic mult decât a muri;
Bunul Dumnezeu vorbește așa:
“Nainte să mori, poți a învia”.

Fiecărui om, câd a fost făcut,
Dumnezeu i-a dat sabie și scut;
Nu să se închidă ca în carapace,
Ci, prin lupta lui, să aducă pace.

Să dărâme ziduri mari în Ierihon,
Să-i scoată pe oameni vii din Babilon,
Să prăjească nopți în jar de lumini,
Carul biruinței să-l scoată din spini.

Pâinea s-o împartă cu omul flămând,
Dăruind nădejde fiecărui gând;
După ce va trece inimi prin strâmtori
Să deschidă ușa: vin colindători.

Pe marginea lumii o candelă arde,
Uleiul e mai terminat,
Vântoase și vânturi bastarde
La licărul ei, satanic se bat.

Vor mucul luminii să-l stingă
Și chemă stăpâni din genuni
Dar vine Isus să atingă
Lumina ce stă în furtuni.

El însuși Făclie aprinsă
El însuși Lumină a lumii
Aprinde nădejdea în inima plânsă
Și pune porunci în pieptul
furtunii:

Poruncă să nu mai mugească,
Poruncă să nu stingă mucul,
Apoi va hrăni cu pâine cerească
Pe cei care ard cu flăcări ca rugul

Ni se întorc privirile acasă
Mai obosite ca o zi de coasă,
Au revenit din lungi călătorii
Printre imperii mari de pribegii.

Ce au văzut pe unde-au rătăcit?
O lume aplecată-n asfințit,
O lume între clopot și tăcere,
Nadejdea dintre moarte și-nviere.

Dar au privirile privirea obosită,
Abia că se mai cerne printr-o sită,
Așteaptă pleapele să le închidă
Ca un altar zidit peste absidă.

Se vor spăla pe ochi la deșteptare
Când respectos s-or ridica-n picioare:
Un Mire și-o Mireasă, împreună,
Le vor privi în ochi, ținându-le de mână.

S-or oglindi privirile-n priviri,
A ochilor deschiși în cele de la miri
Și vor vedea atunci cum Ușierul
De dragul nunții lor deschide cerul.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »