Am ieșit la semănat și mi s-a isprăvit sămânța,
“Ce să fac, Doamne?” am întrebat
Și El mi-a spus:
“Nu te opri! Seamănă mai departe , cu lacrimi”.

Am pornit să-mi ridic o casă si n-am terminat-o,
“Ce să fac, Doamne?”
“Mută-te în casa din cer, pe care chiar Eu am făcut-o”,
M-a liniștit Dumnezeu.

“Doamne, Tu ne-ai spus să ne naștem din nou,
Acum, iată-ne, Te-am ascultat,
Ce vrei să mai facem?”
“Acum, vreau să creșteți, copiii Mei”
Ne spune cu dragoste, Tata.

“Doamne, Tu ne-ai dat o viață, doar cât un abur trecător,
De ce doar atât?”
“O! nepricepuților.
Tocmai v-am făcut parte de viață veșnică”.

“Dar, Doamne, ai pus lângă noi atâțea oameni dragi
Pe care apoi ni-i iei înapoi,
Și nu înțelegem de ce.”
“Tocmai pentru că Mă aveți pe Mine,
Și, prin Mine, să aveți totul,”

S-au terminat semințele din sac,
Semănătoru’-mprăștie scântei,
Puterile din pluguri nu mai trag
Iar grapa lasă fum în urma ei.

Hulpav, flămânde hoarde de scaieți
Pe margine de arie pândesc
Să semene năduful în vieți
Când rădăcini de inimă țintesc.

Stăpânul de pământ nu e acasă,
S-a dus să-și facă patul în pământ,
Nu se trezește spre-a ieși la coasă
Când trâmbițează-n arii Duhul Sfânt.

Se potolește mugetul furtunii
Și muntele se mută de la loc:
Intră în arie Stăpânul lumii,
În spini și mărăcini aruncă foc.

Se fac înscrieri în oștiri cerești,
Cu litere eterne, de Însăși Creatorul;
Tu, omule, ce faci? Te mai gândești?
Ori te așezi la rând cu tot poporul?

Îți lași tu oare haina ponosită?
Faci schimbul cu armura de credință?
Și, oare inima nu-i obosită
Când vede lumea-ntreagă-n suferință?

Încingeți mijlocul cu adevărul!
Îmbracă platoșa neprihănirii!
Să-ți fie râvna Evangheliei motorul
Cu care treci spre Stânca nemuririi.

Scutul credinței, fie-ți ocrotirea
În fața arzătoarelor săgeți,
Ia coiful mântuirii și iubirea
În lupta răsplătirii cu vieți.

Să porți în mână sabia de Duh,
Căci ea este a Domnului cuvânt
Și vei vedea cum toți vrăjmașii fug
Topindu-se în pulbere de vânt.

Cum ar fi, oameni buni, să transformăm
armele nucleare în nuclee de inimi iubitoare,
Lansatoarele de rachete în lansatoare de cărți,
Avioanele de bombardament în avioane umanitare

Tancuri și tunuri, în drumuri,
cazărmile și cazematele în spitale,
toate puștile în școli,
și pe soldați, în proprii noștri frați?

Cum ar fi să nu mai plătim prețul urii cu ură,,
să ardem minciunile,
să ne purificăm rugăciunile,
iar pentru cât n-am știut să iubim,
să ne căim?

Cum ar fi să deschidem închisorile
și sufletul arestaților
vindecând cu florile
rănile înspinaților?

Câți am fi și câți am fi fost
dacă lăsam toți copii să vină pe lume,
dacă preoți cu har ar plânge iar
între tindă și altar cu lacrimi de amar?

Ce ar fi, să fim ce am fost făcuți:
oameni în Eden, goi și desculți,
îmbrăcați și umpluți
doar de slava lui Dumnezeu?
………………………………………
Nu-i așa că am fi nemuritori?

De ce atâta patimă și ură
Ard sanctuare sfinte în făptură?
De ce tranșee hâde de război
Brăzdează arăturile în noi?

E loc destul de dragoste și dor
În omu-acesta mult prea trecător;
E-așa de trist că omul nu-nțelege
Pierzându-se când singur doar alege.

Alege a mușca din fruct oprit
Și-a n-a-sculta de Cel ce la zidit,
Cioplește idoli și trudind din greu,
Întoarce spatele lui Dumnezeu.

El, omul lut, nu-și spune rugăciunea,
Alege să își plângă-ngropăciunea;
O voce de pe cruce îl mai cheamă,
Dar nici atuncea omul nu ia seamă.

Opriți-vă toți oamenii din lume!
Îngenunchiați, rostiți o rugăciune!
Strigați spre Ziditor, făpturi de fier,
Cât stau deschise porțile din cer!

“Ce fac oamenii, acolo jos?” Întreabă Dumnezeu.
” Se roagă, Doamne, am răspuns eu
“Cui?”, mă întrebă iar,
Și n-am știut ce să-I răspund.

Arsura de foc,
arsura de fum
Scobesc în noroc
arsură de scrum.

Arsura de vânt,
arsura de ploi
Scobesc în cuvânt
lopeți de noroi.

Arsura de zarvă,
și cea de-ntrebări
Pun inimii larvă
de nevindecări.

Arsuri de arsură
cutreieră lutul,
Vin hoții și fură
din Rai începutul.

Arsura poruncii:
“Să fie lumină!”
La poalele crucii
ne pune la cină.

Arsura luminii
din noapea-nvierii
Își curăță spinii
și, cântă străjerii.

Ieșiți la semănat lumină!
Chiar și noaptea;
Nu aveți teamă,
Semințele-scântei
Vor lumina ogorul, ca sub porunci de chei.

Când vor cădea în gropi de întuneric,
Le vor sugruma,
Silindu-le să tacă pentru totdeauna
Și le vor astupa.

Ieșiți la semănat lumină
Și veți secera dragoste.
Luați-vă inima la cules!
Se va bucura să poarte
Coșul cu roadele Duhului Sfânt.

E plină lumea de nimic
Cât și nimicu-i plin de lume,
Cuvântul a ajuns peltic
Și gura lui, pârâu cu spume.

Se-ncinge miez de întuneric
În blidul de lumini, stelar,
Căderi de serafim coleric
Se cațără pe iad de jar.

Străpunse inimi, cucerite
În zilele de cincizecimi,
Zdrobesc la porțile smerite
Împărății de-ntunecimi.

E plină lumea de nimic,
Dar Dumnezeu o va goli,
Așteaptă, omule, un pic
Și Cel ce vine, va veni!

Când munții se-ntind către cer,
E semn de-nălțare,
Atunci ei se roagă și cer
Cărări să coboare.

Când valul lovește în stâncă
E semn că atacă,
Când stânca rămâne-va stâncă
Îi spune să tacă.

Lumina, când ia din lumină
Nădejde aprinsă,
Cohorta de lumi de-ntuneric
Lăsa-se-va prinsă.

Cuvântul ce cheamă cuvinte
La timp pentru rugă
Va pune în inimi și minte
Deșertul pe fugă.

Când mâini și genunchi, împreună,
Rodesc închinare
E semn că, El, Domnul, adună
În oameni iertare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »