Pe sub scara de lemn,
Evadați din blestem,
Ne târâm a reptilă
Spre cutia de milă.

Însetați și desculți,
Suntem mulți, tot mai mulți,
Îmbrăcați cu poveri,
Sfâșiați de dureri.

Ard arsurile, ard,
Când soldatul din cart,
Spre tranșeea din noi
A pornit la război.

Dar începe să strige
Când atacul îl frige:
“Merg și eu, merg și eu
Spre al tău Dumnezeu”.

Evadați din blestem
Plâng sub crucea de lemn
Un popor liberat
Și soldatul din cart.

Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!”
1 Corinteni 15: 19

CREȘTINI ÎN TERMEN REDUS

A te ascunde după paravanul mătuit numit “creștin”
Aduce a cea mai tristă amăgire
Cât timp nu locuiește în noi pe deplin Hristos.

Suntem doar “creștini” în termen redus
Cei care, din când în când mai pășim
Pragul din casa lui Dumnezeu
Zicându-ne că ne vom întâlni acolo cu El,
Dar nepurtându-L în inimă
Și dându-I altă întâlnire
După agenda noastră pământească de întâlniri.

Și parcă i-am cere recunoștință
Că ne-am făcut oarece vreme și pentru El,,
Și parcă noi am fi El și El ar fi noi…
O! biete oi rătăcite, o! biete oi.

E-atât de trist că nu vedem că-L pângărim
Când, ignoranți, nu ne gândim că nu gândim.
Mai merg iar gloate, mai merg iar turme fără Păstor
Către prăpăstii care se cască ‘nainea lor;
Sar gard de staul, pe întuneric, de-atâtea ori
Hoții ce fură și lupii-hoți și răpitori.

E-atât de trist să ne trăim vremelnicia
Cu conștiinta înșelată că L-am luat pe Hristos în inimă, doar la ocazie,
Pentru un drum și pentru o vreme
Când, El, a așteptat o eternitate să ne întâlnească
Spre a rămâne cu noi și în noi pentru totdeauna.

Apoi Îl zorim să coboare, că suntem grăbiți.
…Grăbiți cu pierderea de cer,
Grăbiți cu pierderea de noi,
Grăbiți cu pierderea de vremelnicie,
Din sărăcie în sărăcie.

Suntem doar creștini în termen redus
Când ne rugăm dar nu spunem nimic,
Când dăruim fără suflet
Și când uităm să iertăm,
Când vrem să părem că suntem
Altceva, afară de micimea noastră
Pe care nici măcar nu o vedem.

Cum poți crede, tu, cel care
Nu-i dai lui Dumnezeu din timpul tău,
Că El îți va dărui veșnicia?

Știu un lucru:
Hristos ne vrea creștini cu normă întreagă,
Nu pentru o vreme, nici pentru vremi,
Ci pentru veșnicia pe care a pregătit-o.

De dragul meu, de dragul tău, creștine;
El vine iar să-l scoată pe om din cenușă;
E atât de aproape împlinirea promisiunii
Că Domnul Hristos aproape ne bate la ușă.

Prea multe lacăte închise
Pe carcera din închisori,
Obezi prea multe peste vise,
Fără morari, prea multe mori.

Prea mult vacarm, prea multă ură
În templul omului arid,
Multă țărână în făptură,
Prea mulți încing cu El în blid.

Puțini creștini zidiți pe. Stâncă
Când păcătoși sunt prea destui,
Nu este mare prea adâncă
Să n-o despartă mâna Lui.

Prea multă fire neînfrântă
În lupta pentru veșnicie,
Dar Dumnezeu încă frământă
Plămadă pentru-mpărăție.

Pe masa Celui ce frământă,
În mâna Lui, suntem doar lutul
Și dacă plămădeala-i sfântă
Ne curăță de tot trecutul.

Coboară munții de rușine
Arzând în noi cărări de spini,
Din mine, prietene, și tine
Să facă vase de creștini.

Și pentru mine, El, Olarul,
A pus în lutul plămădit
Sânge, adus urcând Calvarul
Când Fiul Lui S-a răstignit.

Pe masa Celui ce frământă
E pusă pâinea din cuptor,
Îngeri din cer și oameni cântă
La nunta Lui și nunta lor.

Viorile nu cântă, ele suspină.
Ochii nu plâng, ei adună resturi de inimă.
Cuvintele nu sunt vorbe,
Ci brațe și săbii și duh.

Rugăciunile nu au buze să vorbească,
Au inimă și fereastră
Și ființe vii să le rostească,
Mânate de Duhul dătător de viață.

Ranița lumii e grea
Pentru că pietrele cu inimi din ea o trag în jos.
Îngerii nu se nasc nici nu mor,
Ei ne dau de veste că veșniciile ne așteaptă.

Pământul și cerul sunt frați;
Ei înșiși se uită în sus
Către Cel care i-a întins
La facerea lumii.

Sufletele le avem de la Dumnezeu,
De aceea nu-s de vânzare;
Veni-va vremea să le dăm înapoi
Și ce vor face atunci robii cumpărătorilor de suflete?

Ninge a curat așternut de paturi
Îngerii ne cheamă visele la sfaturi;
Ninge a lumină în chiar toiul nopții
Noian de colinde trag zăvorul porții.

Ninge a nădejdi peste deznădejde
Groparii dezgroapă granițe din mejde,
Plantatori de inimi pun inimi la loc,
Cuptoare de viață, viețile ne coc.

Ninge înspre cer resturi de pământ
În formă de om, plin de Duhul Sfânt;
Mai deschide cheia de Împărăție
Ninsoare cu fulgi pentru veșnicie.

Ninge-a bucurie ce colindă pace,
Munte și câmpie pe dealuri să joace,
Copiii din oameni să își amintească
Frângerea de pâine, cea dumnezeiască.

Îl căutăm pe Dumnezeu tot mai departe,
parcă am aștepta să vină de undeva,
unde încă n-am ajuns;

Apoi ajungem să-L căutăm
în jurul nostru, bâjbâind,
până auzim o voce din interior:
“De ce nu Mă cauți în tine, fiule”?

Ferește-ne, Doamne de cei ce nu știu că nu știu
Și nu ne lăsa să mergem cu ei în pustiu;
Ferește-ne iar de cei ce gândesc că gândesc
Dar mințile lor, pe paie și fum lâncezesc .

Și pune sub ei vremelnice paie uscate
Așterne sub noi cearceafuri de viață, curate,
Ne scutură, Doamne, de trupuri de hume, uscate
Ne spală cu sângele Tău de vini și păcate.

Ferește-ne, Doamne, ferește-ne Tu
De “nu” când e “da”, de “da” când e “nu”,
Desfundă-ne, Tată, tot drumul de spini,
Adu-ne acasă de printre străini.

Cât florile mai sunt încă în viață
Vor tremura împărății de spin;
Emanuel se schimbă iar la față
Vorbindu-ne de vremile ce vin.

Cât încă mai e timp de deșteptare,
Cât încă au nădejdi nefericiții,
Un înger, cu trompeta la picioare,
Așteaptă să-și trezească adormiții.

Au cioplit în fum himere
Ei, fantome trecătoare,
Înbuibații de putere,
Nulități cuvântătoare.

În vremelnicii furate
Pe sub uși de minți închise
Asasini cu mâini pătate
Pângăresc inimi și vise.

Cățărați pe muritori,
Ei, nemuritorii lumii,
Macină între strâmtori
Scrumul fumului și-a ciumii.

Cel ce-Și are-n mâini lopata,
Cel ce arii curățește,
Aduce cu El răsplata
Și pleava o risipește.

Atunci, cioplitorii-n fum,
Și sămânța cu otravă,
În topitorii de scrum
Vor fi vânturați de pleavă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »