Nu marea zbuciumată face valuri
Ci vântul fără ancore în maluri.

Nu turmele se rătăcesc de oi
Și îmbrăcând doar haine suntem goi.

Nu depărtarea-nseamnă despărțire
Ci depărtarea noastră de iubire.

Nu vindem lacrima pe neputință
Dar cumpărăm pe lacrimi pocăință.

Nu vorbe multe știu a spune mult;
Învăț să tac și-nvăț să te ascult.

Nu bogăția naște bogăție
Ci inima care rămâne vie.

Săracii nu-s acei ce-au sărăcit
Dar sărăcesc acei ce n-au iubit.

Nu ești bolnav de câte ai bolit,
Doar de păcat ajungi îmbolnăvit.

Doar lacrima din sângele jertfirii
Dezleagă omul de-nchisoarea firii.

Nu fericiri deșarte dau “aripe”
Ci mulțumirea fiecărei clipe.

Nu judecând pe alții suntem drepți
Iar lumea nu ne face înțelepți.

O! Nu-i înfrânt acel ce a pierdut
Dar e înfrânt acel ce s-a vândut.

Ne agățăm de forme de credință
Și nu îngenunchem cu pocăință.

Ajungem a gusta înțelepciunea
Când Dumnezeu ne-ascultă rugăciunea.

Ne vindem oare? Cui? Pe câți arginți?
O, Doamne! Numără-ne printre sfinți!

Ajungem oameni cum am fost creați
Când prin Isus Hristos ne facem frați.

Un vis și o “visă” țin poarta deschisă
Să intre-n grădină lumină
Din creștet de pom, prin inimi de om
În scorburi de sub rădăcină.

Un vânt și o vântă de ploaie se zvântă
Și, ca o licoare din raza de soare,
Plantează vieți în dulci dimineți
Cu sapă de apă, la porți de agapă.

O ișă și-un iș se-ntorc pe furiș
La poarta din Rai să cânte la nai
Un cântec de jale, când, iesele-n cale
Un șarpe-mpletit, cu capul strivit.

În drumul pe jos i-ajunge Hristos
Făcându-Și zăbavă, așa îi ntreabă:
“Bărbat și femeie: de unde-aveți cheie
Să treceți de poartă, cât viața vi-e moartă?”

Îi văd întristați, îi văd rușinați
Pe “oamă” și om, smeriți , sub un pom
Din care-au furat, căzând în păcat
Și-acum, fiecare, așteaptă iertare.

Atuncea, Isus, Trimisul de sus,
Ia pomul, Se duce, Își face o cruce
Da, El, Dumnezeu, să nu mă urc eu,
Ia crucea cea grea și urcă pe ea.

Mi-e așa de rușine, că El, pentru mine,
Să nu fiu strivit, S-a pus de-a murit.
…………………………………………
Sub poarta deschisă, un iș și o ișă
Prin chei de iubire au iar nemurire.

Cu cât privim mai departe în trecut,
cu atât vedem mai bine în viitor;
către ce ne îndreptăm dacă fiecare zi prin care trecem
devine o nemulțumire continuă?

Oare de ce uităm că armonie nu există
decât în prezența lui Dumnezeu?
Din când în când ne amintim de El,
când, nu ar trebui niciodată
să ne iasă din gând.

Oare de ce devenim egocentriști
-acest surogat de falsă împlinire-
în vreme ce în realitate suntem mereu mai triști
și tot mai aproape de eternitate?

Uităm prea mult că existăm într-o paranteză a materiei,
pentru așa puțină vreme
și nu-i dăm vreme vremii
să ne pregătim dimensiunea ființelor,
care va fi să fie,
în trupurile noastre cerești.

Amestecăm nimicuri cu nimic,
și ne alegem cu aceleași brațe goale,
cu care am venit în lume,
și cu urmele care se șterg de însăși alergările lor,
o! Da. Și cu goana după vânt.

Mai mult decât toate la un loc
nu poate fi decât dragostea,
pentru că Dumnezeu este Dragoste.

De câteori, privind grădina,
mâncând un fruct,
ai tu în gând și rădăcina
de dedesupt?

De câte ori, tot alergând
a neîncetare,
oprindu-te, îngenunchezi plângând
că ai picioare?

De câte ori, hrănindu-ți trupul
cu ce dorește,
îți amintești și mulțumești
de pâinea cerului
care hrănește?

De câte ori, privind la viața
ce se scurtează,
cugeți adânc la veșnicia
care urmează?

Și chiar de cugeți, cu ce folos
treci pe pământ,
cu Dumnezeu dscă nu faci
un legământ?

Ce ai tu, viață, omului să dăruiești
afară de iubirea dragostei cerești?
O! Poți să fii, dacă ajungi și tu iubire,
părtașă cu Hristos, în nemurire.

Mai mari ca picăturile de apă
sunt ploile;
mai mari ca ploile sunt apele
care curg și apele care stau
în cești de mări și în blide de ocean;

mai mare ca oceanele
e necuprinsul cerului,
apoi, adâncimile universului
și, mai adânc, dintotdeauna, a fost infinitul

infinit mai mare decât acest mărunt infinit
e Dumnezeul meu și al tău,
care a plănuit să fim asemeni
chipului Fiului Său,
moștenitori peste creația Sa.

S-au infiltrat niște ape străine în ape curate
Și au început să sape la rădăcină
Izvoare cu vedrele sparte,
În vreme ce stânca suspină.

S-au infiltrat în minți rătăcite
Porniri de orgolii deșarte,
În cuiburi, pe coji de ispite,
Clocesc în găoci arsuri de păcate.

S-au infiltrat în coaja din piept,
Cu gheare adânci, rădăcini;
Și ele așează un rege nedrept
Pe tron, sub stindarde de spini.

Dar vine Isus să curețe arii,
Să ardă și spini și neghină,
Rămân în picioare doar oamenii vii,
Edenul va fi iar grădină.

Obșnuit să moară cu mâinile întinse
La stânga și la dreapta, a răstignire,
Creștinu-mbrățisează tărâmuri neatinse,
Cu gândul și cu fapta, în nemurire.

Obișnuit flămânzilor să le împartă pâine
Din mijlocul cuptorului încins,
Creștinul, cel de ieri, de azi și cel de mâine
În inimi înghețate, el, focul a aprins.

Obișnuit mereu să-și poarte crucea-n spate
Pe drumul de Golgota, prin pașii lu Hristos,
Creștinul, nemurirea o capătă prin moarte
Când răstignește firea cea rea și de prisos.

Obișnuit, de Paște, cu Miel sacrificat,
Creștinul se gătește de sfântă sărbătoare:
Mormântul Lui e gol, Hristos a înviat,
În cer se face nuntă la mese de iertare.

Voi știați că-n pământ sunt izvoare,
Dar, să știți, că în cer e izvor;
Către el setea mușcă și doare
Cei ce-ajung să se-adape, nu mor.

Voi știați că viața măsoară
Ceva ani, aici jos, pe pământ,
Dar să știți: veșnicia-nconjoară
Pe acel ce-n Hristos este sfânt.

Vă siliți să vă faceți comori
Din a humei dospire deșartă,
Nimănui nu ajungeți datori
Când Hristos, de pe cruce, vă iartă.

Ați crezut că în voi e putere
Și că voi dăltuiți planuri mari,
Dar, în toate e numai durere
Și ce slabi sunt acei ce sunt tari.

Ați crezut că viața-i a voastră
Și-ați uitat că vi-i dată-mprumut,
E a Celui ce-n rana din coastă
Pentru ea, pentru voi S-a durut.

Ați crezut că doar oameni sunteți
Ridicându-i în slavă pe zei,
Poticnindu-vă-n cioburi de vieți
Ați uitat că sunteți dumnezei.

Ați uitat să uitați ce știați,
Ați uitat să citiți ce v-am scris,
Nu priviți spre pământ când muriți
Ci priviți către cerul deschis!

Viața este o furtună.
Numai Hristos o liniștește,
apoi, umblând pe ape,
ne cheamă la El, zicând:
“Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați
și Eu vă voi da odihnă”.

Prea multe vămi în granițele oarbe,
Și prea mulți vameși, ei, nevămuiți,
Plătim mereu vieții ce ne soarbe
Prea mult, prea des și prea nemulțumiți.

Vămi pe pământ și una doar în cer:
Prin poarta crucii puse de Hristos
Vom trece din țărână în eter,
Până atunci, încă umblăm pe jos.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »