SE TOPEȘTE O STEA

În vremea în care în cer se topește o stea
Veșnicia lăcrimează după ea
Și în locul rănii din topire
Rămâne nemurire.

Lacrima scursă din steaua topită
Ajunge cuptor pentru pită;
Așa rânduiește Dumnezeu să ne hrănească,
Cu lacrimi și mană cerească.

Între clopoțelul ce sună intrarea în lume
Și clopotul ce bate ișirea din ea
Avem lecție deschisă la viață.
Cine ar putea lipsi?
Învățător e Însuși Hristos.

La fel ca olarul,
Dumnezeu frământă huma,
trecând-o prin apă,
apoi îi dă un chip
după cum voiește;

pentru a dăinui
o trece prin foc.

Isuse,-mbracă-mă în Tine
Că eu m-am dezbrăcat de lut;
Vorbește-mi inimii-n suspine,
Că din suspine m-am născut.

Vreau ca mireasma care-o porți
Să fie și mireasma mea,
Aștept, a cerurilor porți
Să le deschizi, și voi intra.

Până atunci rămâi cu noi,
Cu Duhul Sfânt ne mai botează,
Fă din țărână oameni noi
În care inima veghează.

Ia-ne de mâini când mergi pe ape,
Ne treci prin inimi de furtună,
Izvorul apei vii ne-adape
Și scoate-ne la vreme bună.

Iar dacă e să poposim,
Să ne oprești în deal, la cruce;
Învață-ne să nu murim
Și de la noi nu te mai duce.

Isuse,-mbracă-ne în Tine,
Că noi, de noi ne-am dezbrăcat,
Atinge-ne cu mâini divine
Tu, Cel ce-n noi ai înviat.

Când pământul s-a despărțit de ape,
el n-a divorțat,
tocmai s-a născut,
așteptând nașterea noastră.

De aceea a rodit
și s-a îmbrăcat cu ierburi
cu pomi și cu flori
pentru că urma să fie o sărbătoare:
din huma lui,
Dumnezeu îi făcuse stăpânul.

Dumnezeu l-a făcut pe om
după chipul și asemănarea Sa.
Omul își face chipuri
în care vrea să-L pună pe Dumnezeu,
și li se închină, cu spatele la ce

Vorbind dragostei pe limba ei,
ajungem de curgem
în albiile râului vieții.

Bucuriei vorbind pe limba ei,
desfacem lacrimile din carapace de durere
și le vom tămădui în haine
de pură dăruire.

Pe limba păcii vorbind,
câștigăm popoare și pământul întreg,
fără bătălii,
cu steagul biruinței căpătâi.

Cu răbdarea vorbind aceeași limbă,
ne rabdă viața, călcându-i teritoriile
și descătușându-i capetele.

Vorbind cu bunătatea o limbă comună,
primi-vom comoara din cer,
la capătul alergării, eternă cunună.

Vorbind cu blândețea pe aceeași limbă
avem parte de împăcare
și odihnă în noi înșine.

Credinței vorbindu-i pe limba ei,
Cel credincios ne va vorbi
pe limba noastră
și vom înțelege.

Vorbind țărânei,
Dumnezeu i-a poruncit să umble,
să iubească, să se bucure de pace,
să fie bună și blândă,
să se înfrâneze la porțile poftei,
și mai ales să rabde, cu răbdarea Lui.

Cine sunt eu,
ca Dumnezeu să facă
Universul pentru mine,
care să mă aștepte să mă nasc?

Cine sunt eu, cel atât de murdar,
ca să merit să fiu curățit
cu desăvârșire cu sânge din cer?

Cine pot fi eu,
cel căzut în întuneric,
ca Dumnezeu să aprindă stelele
în acest întuneric,
înfrumusețându-l?

Cine sunt eu,
ca Fiul lui Dumnezeu
să-mi spele picioarele?

Cine sunt eu, să întreb
cu răspunsuri?
și să nu pricep că, Doamne,
sunt fiul Tău.

A fost o furtună de stele răzvrătite,
cu luceferi în frunte și cu heruvimi,
stârnită de mândrie și jind după mărire,
proptită în mal de rătăcire
și în mal de cădere.

De atunci se sparg talazurile de întuneric
și spumegă a furii
și piaptănă cerul cu duhuri pustii.

Dacă ușa din noi nu se închide
cu jertfa de la cruce,
în albiile vieții noastre trecătoare
vor inunda furtuni ucigătoare.

A fost o furtună de stele răzvrătite,
tocmai pe oceanul în care navigăm
către liman.
Cârmaciul a poruncit să tacă furtuna,
iar pe noi oamenii ne-a adunat
ca pe niște pui, la pieptul Lui.

Drumul viitorului către trecut
întâlnește prezentul continuu;
acolo dăruiește oamenilor existența
care stă scrisă
în cartea vieții.

Când va rămâne doar prezentul continuu
va începe veșnicia;
aveți cu toții această nădejde
și aveți credință!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »