Golește-ți inima de-ngrijorări,
De teamă, frică și de apăsări,
Golești-o și de gânduri și de spaimă,
Să bată-n piept și numai sub haină.

Golește-ți toata inima de ură,
De rana ce rămâne în arsură,
Adu în locul ei tămăduire
Prin jertfa care vine din iubire!

Deșartă-ți inima de neputință
Golind de lut întreaga ta ființă,
Pune în loc credința cea curată
Și inima va fi eliberată!

Deșartă-ți inima de stricăciuni
Și spală-i albia cu rugăciuni,
Eliberează-i setea din pustie
Și vor țâșni izvoare cu apă vie!

Nu astupați păcatele murdare,
La crucea lui Hristos le puneți la picioare!
Nu-i altă cale de despovărare,
Prin jertfa Lui avem răscumpărare.

Departe nu-nseamnă departe;
departe-i atunci
când inima noastră-i departe
și-i curg peste colții de piatră
șuvoaie din ape necoapte.

Frumos nu e omul frumos,
cu chipu-i de lut și humos,
frumos e acela ce merge pe jos,
urmând de aproape pe Domnul Hristos.

Nu-i mare acel ce are de toate
dar el se târăște în lumi necurate;
e mare acela pe care îl doare
când lacrima ta în el se coboară
și-l macină-adânc, ca piatra de moară.

Sunt buni, nu acei ce spun că sunt buni,
sunt buni cei ce ies curați din furtuni,
acei care inima-ntreagă și-au adus
s-o dăruie toată, cu drag, lui Isus.

În cer nu-s doar îngeri și duhuri curate,
în cer nu e loc de păcate;
pământul cel nou e-n mijlocul lui;
pe oameni, Tu, Doamne, acolo îi pui.

Prea ne-abonăm viețile tristeții,
Preamultelor necazuri și îngrijorări
Și n-avem timp în zorii dimineții,
Tăind în ape, să călcăm pe mări.

Ne-amanetăm viețile uitării
Când însăși viața va uita de noi
Dar, plămădiți de mâinile-ndurării,
Ne-așteaptă-n veșnicie ceruri noi.

Ne irosim în ce e trecător
Și bogății deșarte ne orbesc,
Prin îngeri, Dumnezeu vorbește-n cor:
“Eu, omule, pe tine te iubesc.

Dar tu ești orb și surd și tu ești mut,
Eu nu așa te-am întocmit în Rai
Te reclădesc acum de la-nceput
Și-ți poruncesc: alt dumnezeu să n-ai!”

Unde vei fi când nu vei mai fi?
Putea-vei răspunde, putea-vei gândi
Ființă făcută-a trăi?

Ce viață de gheață îți curge pe față,
Ființă atât de măreață?
Ce vise închise în gânduri proscrise
Lovesc în credințe învinse?

Cu care secure se taie pădure
Când vine tâlharul să fure?
Sosește stăpânul să lege păgânul,
Dă lapte și viață iar sânul.

Curg: lapte și miere; iar
prinde putere
Cuvântul ne-nvins de tăcere.
Se face lumină.El, omul, se-nchină,
Așteaptă ca Domnul să vină.

Tu unde vei fi când nu vei mai fi?
Vedea-L-vei pe El într-o zi?
Crezi, doar și Hristos va veni!

Ce am a-ți spune ție, viață
În fiecare dimineață
Semnând contract de a mai fi,
Și tu și eu, încă o zi?

Și când, în fiecare seară
Ne adăpăm din călimară
Și scriem cu penița ruptă
Despre victoria din luptă.

Și scriem timpului ce-a fost
Că trecerea are un rost,
Mai scriem timpului prezent
Spre-a nu fi marele absent

Iar vremurilor care vin,
Să nu se-mbete cu venin
Că-n fața și ‘napoia lor
Merge un singur Creator.

El pune flamura de cer
În steagul celor ce nu pier;
El, numai El, umblând pe ape,
Întinde mâna să ne scape.

Semănături de vânt:
Culegeri de furtună,
Îmbrățișări de raze,
Recolta: vreme bună.

Sădire de speranțe:
Lăstari de bucurii,
În taler de balanțe
Nădejdi de veșnicii.

An nou și viață nouă
Pe treptele urcării,
Și limpeziri cu rouă
În ziua vindecării.

Pe scară rezemată
De arcuiri de bolte,
În inimă curată:
Hambare de recolte.

Credință semănată
În arie cerească,
Fă, Doamne, binecuvântată
Viață să rodească!

Se fac mereu minuni în om
Să prindă chip de Creator
Cât șarpele târât sub pom
Ar vrea să-l facă muritor.

Vorbesc proroci prin prorociri,
Mă rog și eu cu ei mereu
Ca și acei din adormiri
Să-L afle toți pe Dumnezeu.

Prea multe uși, prea încuiate
Prea multe pietre-n inimi puse
Ne spală, Doamne, de păcate,
Și mântuește-ne, Isuse!

Nu este țintă mai înaltă
Decât să fii slujbaș ceresc;
Atuncea sufletul tresaltă
Că ești un om dumnezeiesc.

În fiecare noapte și-n fiecare zi
Nu încetează Domnul, prin șoapte, a vorbi.
În fiecare clipă ființa mi se frânge
Când El, cu rană ară și brazdele-s de sânge.

Ară de la Gabata spre Dealul Căpățânii
Cu plugul de sub cruce, călăuzind păgânii.
Ară cu răstignire și ară cu iertare
Atât era iubirea lui Dumnezeu de mare.

Ară în inimi reci și inimă-mpietrită
Ară pe buza lumii și azi nemântuită.
Cu lacrimile ară, dar și cu rugăciuni
Ară cu cer deschis și ară cu furtuni

Dar, unde ară El, eu ce voi semăna?
Învață-mă, o, Doamne, să pun inima mea!
Când holdele s-or coace, la vreme de cules,
Îndură-Te, o, Doamne, să fiu și eu ales!

Ce dăm noi suflului de viață
‘Nainte de-a ne face scrum?
În fiecare dimineață
Suntem doar un fuior de fum.

În fiecare răsuflare
Necufundată-n rugăciuni
Se varsă-n duh de neascultare
Cohorte lungi și legiuni.

În urma câtor alergări
Rămân sub tălpi numai tăciuni?
Și neumblările pe mări
Scobesc în noi deșertăciuni.

Oricare rană adânc arată,
În bătălii și nu la pândă,
Numai în lupta aliată
Se va preface în izbândă.

Oricare înălțimi semețe,
În strâmtoririle din vamă,
Îngenuncheate o să-nvețe
Că înălțarea se destramă.

Ce mână oare, și spre cine
Se va întinde cu putere?
E mâna Celui care vine
Să smulgă omul din durere.

Mai lasă-l un an smochinul să crească,
Și poate că o să rodească,
Să nu-l tai Stăpâne, să nu-l pui pe foc,
În fața sfințeniei Tale mă rog.

Eu știu că nu este roadă în el,
Că n-are nici râvnă nici zel,
Cuprinde pământul degeaba
Și știu că Vierul făcutu-Și-a treaba.

Săpatu-l-ai, Doamne și nu a rodit,
Când Tu ai lucrat smochinu-a dormit,
Când Tu îl udai el doar a visat
Și-atunci când tăiai din ramul uscat.

Ziditutu-i-ai gard să nu-l jefuiască
Tâlharii și hoții din lumea lumească,
Trimis-ai lumină la el
Prin sânge din jertfă de Miel.

Mai lasă Stăpâne, smochinul,
Un an și-apoi scrie-i destinul!
Atinge-l cu mila cerească
Și poate va vrea să rodească!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »