Căzut în lăcomie și trufie
omul a crezut că se înalță
dar Dumnezeu l-a scos din nebunie,
l-a pus într-un colț și-l descalță.

Învățat să privească departe,
a uitat să privească în el,
până când a fost pus deoparte
și s-a întâlnit cu jertfa de Miel.

În val zbuciumat de furtună
el uită de marea cea calmă,
până când din val se adună
că viața-i lungime de palmă.

Și totuși, el, omul, în chipul lui poartă
amprenta Acelui ce e creator;
prin sângele Lui, El, cel care iartă,
nu-l lasă pe om a fi muritor.

Ne-am zdrobit lovindu-ne de cer
Pentru că n-am știut că într-o zi
Ar putea cădea peste noi.
Am crezut că Dumnezeu tace
Și nu spune niciodată nimic.

Acum, când vorbește,
Nu pricepem ce poruncește
De aceea ne-a oprit alergarea,
Ne învață ascultarea
Și, mai ales, ne îndoaie spatele,
Nu să ne lovească,
Ci să ne pună pe umerii Fiului Lui
Păcatele.

Oare vom ști de-acum înainte
A iubi,
Pe fiecare om, în fiecare zi?

Să nu dai înapoi pe drum de mers ‘nainte,
În ziceri de nimic nu irosi cuvinte
Iar gândul care pleacă întoarce-l înapoi
Înverșunat când dă să meargă la război.

Când lumea se prăvale pe scări fără fuștei
Pune și tu un umăr la ridicarea ei;
Cu valuri de furtună atuncea când se sapă
Cu boabele de lacrimi să umpli gropi de apă.

Când lanțuri de-ntuneric o lume înconjoară
Ferestrelor din cer coboară-le o scară,
Genunchii îndoiți învețe stăruința,
Credința să inunde întreagă-ne ființa!

Mâinilor le-au fost date degete
să-nfieze mângâieri
la porți de dureri
și să culeagă boabele de rouă
pe care să le împartă
cu setea în două.

Ochilor le-au fost date priviri
să-mpartă din inimi iubiri
și să lege cu lumină
petalele florilor de rădăcină.

Picioarelor le-a fost rânduită umblarea,
apoi, învățând descălțarea,
în dealul cu cruce,
să nu se usuce,
se-așează la rând
căci calcă pământul cel sfânt.

Inimile au fost rânduite
spre-a fi dăruite
o singură dată
Acelui ce-mbracă ființa-ne toată,
în taină deplină,
cu hainele Lui de lumină.

Dacă am umbla în genunchi
până când am merita
a sta în picioare,
câți oare am trece linia de sosire
în nemuririre?

câți am iubi și câți am urî?
câți ne-am înălța și câți ne-am târî?
dar, câți ne-am întoarce din drum
și câți ne-am preface în fum?

și câți în biserici ne-am duce
să punem un umăr sub cruce?
și câți, spre Golgota, pe jos,
am merge cu Domnu’ Hristos?

Credința are trup.
Prin ochii ei Îl vedem pe Hristos,
Cu urechile Îi auzim învățăturile,
Îi rostim rugăciunile cu buzele.

Cu mâinile Îi atingem minunile,
Cu picioarele Îi străbatem cărările,
Iar cu mintea înțelegem
Că El este Cel ce este.

Credința are trup:
Are inimă care bate
Și în care se strâng cuvintele Lui
Și niciodată nu se împietrește,
Care nu se poate împărți
Dar I se dăruiește Lui
În fiecare zi.

Are bărbie plecată în smerenie
Și piept îmbrăcat cu propria-i platoșă,
Are privirea curată
Și haina ei albă, spălată.

Credința se logodește
Cu Cel ce-o iubește,
Cu Cel ce-o hrănește
Cu pâine din cer
Și o adapă cu apa cea vie,
E cea ce Îl așteaptă să “vie.”

Și ce mare har:
Prin trup de credință
Curg lacrimi egale
Cu-a Lui suferință.

Da, credința are trup.
Prin el curge sângele sfânt
A Celui întrupat
Din cer, pe pământ,
A Celui ce-n noi a-nviat.

Ne cumpărăm bilet în viață doar de dus
În drumul către casă, spre patria de sus;
În capete de stații mai prindem câte-un tren:
Un carusel de ani, și firav și peren.

Nu-i loc pentru bagaje din lume adunate,
E loc doar pentru inimi smerite și curate;
Schimbăm o garnitură atât de trecătoare
Cu locuri la fereastră, spre veșnică splendoare.

Dar până când ajungem în loc de coborâre
Să facem vieții noastre altare de sfințire,
Să facem din nădejde o sfântă bucurie
Ca inimile, Doamne, să-Ți aparțină Ție.

Dac-ai ști că poate mâine
Pașii tăi se vor opri
Cu câte lacrimi pe pâine
Pe săraci tu i-ai hrăni?

Câte drumuri dezlegate
Ai întoarce din deșert,
Câtor inimi neiertate
Le-ai rosti: “Acum vă iert?”

Oare ai avea putere
Să te-mbraci cu rugăciuni
Și cu slujba de-nviere
Ai tânji să te cununi?

Ce averi strălucitoare
Ai mai vrea a rândui,
Cheile de la zăvoare
La ce ar mai folosi?

Viața noastră e un pod
Către viața fără moarte;
Dezlegăm ultimul nod
Apoi mergem mai departe.

“În ce fel vreți să mai vorbesc
Ca voi să ascultați de Mine?”
Întreabă Tatăl cel ceresc
Când dinspre cruce curg suspine.

“Și, cât mai apăsați în rană,
În cea din mâini și din picioare,
Deși v-am dat trupul Meu hrană
Spre-a vă-nvia pe fiecare?

La câte porți voiți a bate
Lăsându-vă purtați de vise
Când Eu le-am zăvorât pe toate
Lăsând doar inimi larg deschise?

Când vă trimit pâine din cer
Și ape vii să v-adăpați,
Îl prigoniți pe grănicer
Și cu păcate vă-mbrăcați.

Acum, când vă vorbesc prin boală
Și v-ați închis în spaime toți,
De ce vi-i inima tot goală
Și trageți haina Mea la sorți?”

Te-ntreb pe tine, nu pe altul,
Așa cum îi întreb pe mulți:
“Astăzi vorbește Împăratul
Tu, te oprești să Îl asculți?”

Când cu Împăratul lumii mă așez la cină
Știu că mâine dimineață se face lumină;
Cu ștergar când S-a încins spre-a spăla picioare
A pus sevă în smerire pentru fiecare.

Când în mijlocul furtunii vuietul nu tace
Domnul poruncește mării și se face pace;
Pașii Lui n-au străbătut drumuri înfundate
Mările învolburate se trag la o parte.

Lângă margine de drum se uscă smochinii
Dacă roadă nu aduc în fața luminii;
Tot așa se vor usca inimile care
În fața lui Dumnezeu stau în nepăsare.

Repetabile minuni au cioplit și-n noi,
Ne îmbracă Dumnezeu fiindcă suntem goi:
Minunea minunilor vine din iubire:
Omul slab și muritor trece-n nemurire.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »