Când nu eram decât un boț de țărână
O, Duhul Tău, Doamne, știa că am mână,
Știa că am ochi și cap și picioare,
Știa că m-așteaptă o lume ce doare.

Știa ce voi fi, știa ce voi face,
Știa când voi plânge știa când voi “tace”;
Mi-a scris cu viață un număr de zile,
Știa de mărire și vremuri umile.

Iar drumul prin lume, tot El l-a făcut,
Să nu rătăcesc, mă pune sub scut;
Îmi face lumină în față și-n spate
Pe podul iertării mă trece de moarte.

Mi-arată averi din lume, ce pier,
Mă pune s-adun comori pentru cer,
Îmi lasă în lacrimi dureri și suspine
Dar, pentu că-L rog, El merge cu mine.

Atunci când alunec, doar El mă ridică,
Mă trece de spaime, de teamă și frică,
Mereu îmi întinde o mână de-aproape
Ca valuri de moarte să nu mă îngroape.

Nicicând nu mă lasă să fiu fără El,
Prin jertfă, la cruce, arată spre Miel;
Când prea rușinat m-ascund ca să plâng,
Doar brațele Sale la pieptu-I mă strâng.

CURG OAMENI

Curg oameni:
din trupuri de lut
în oamenii noi de sub scut;
trec vămi și strâmtori de clepsidre
ieșind din viesparul de hidre.

Trec poduri,
coboară-n fântâni
să pună izvoarelor semn;
strâng noduri
cu cheia de vise în lacăt de lemn.

Drept steag
L-au luat pe Hristos
și crucea purtată în spate, pe jos;
ajung osteniții în țara promisă:
e masa întinsă și poarta deschisă.

S-au strâns furtunile la sfat
Să-nhame lumea la arat,
Să-i măture cu colți de ploi
Pe toți acei ce umblă goi.

Fac fulgerele adunare:
Împart săgeți de foc, cu care
Îi trec în spate, prin noroi,
Pe toți acei ce umblă goi.

Și tunetele se adună:
Sparg liniștea din vremea bună,
Alungă cete de strigoi
Din toți acei ce umblă goi.

Roate de nopți împotmolite
Mai storc păcate din ispite
Să iasă boala, prin puroi,
Din toți acei ce umblă goi.

Se fac cu sânge vindecări
Între pământ și cer, pe scări;
Murind, Hristos S-e naște-n noi
Și nu suntem orfani și goi.

N-apucă norii a se coace
În cer senin brăzdat de pace
Că, fulgere, rătăcitor,
Scobesc furtuni în coasta lor.

Cuptorul încă ne-ncălzit
Mai coace frigul zgribulit
Și trage fumul să înece
Focul peltic cu limbă rece.

În răzvrătirea din ocean
Se coc vapoare sub ciocan
Iar rătăcirile pe mare
Scufundă puncte cardinale.

Se coace brazda în ogoare
Să fie pâini la sărbătoare,
Apoi se-mbracă pâinea-n haină
Pe masa cinelor de taină.

În mugurii de sub altoi
Din vremuri vechi coc vremuri noi
Când ramurile altoite
Se-mpart la înmulțiri de pite.

În răzvrătirea lor, vânduți,
S-au ars toți îngerii căzuți,
Dar ceru-i plin de stele coapte
Și jarul lor străpunge-n noapte.

Sub crucea dusă la Calvar
Ard: rug de foc și rug de jar
În care Dumnezeu îl coace
Pe om, de la Adam încoace.

Dacă pe pământul acesta
viața pare a fi nedreaptă,
dacă, adesea, nu avem timp nici pentru noi,
dacă abia porniți să colindăm viața
un clopot anunță că-i vreme de plecare,
întoarceți viața pe cealaltă parte!

Prin viața în Hristos,
porțile morții au fost dărâmate,
eternitatea Celui etern,
care împarte veșnicii la nesfârșit,
va împărți cu noi nemurirea.

Îmi place să cred
Că ne construim case
Cu temelia pe stâncă,
Cu pereți de credință adâncă
Cu geamuri de ceruri curate
Și acoperiș de vieți strecurate.

Îmi place să cred
Că ni s-a dat putere
Să zidim veșnicia
Pentru că a fost o zi
În care Hristos ne-a plătit datoria.

Îmi place să cred în Isus,
În Tatăl din cer care-a spus,
Prin Duhul Său Sfânt,:
“Eu sunt Cel ce sunt”.

Dacă ar fi
ca mâine să fie
prima ta zi din cer,
în veșnicie,
nu-i așa că nu ai dormi,
ci, în acele ultime
douăzeci și patru de ore,
ai vesti pe pământul întreg
că nu se mai moare?

Oricât ni s-ar da a fi de bătrâni,
Oricâtă de lungă ajunge-ne-ar viața,
Suntem picătura din pumn de fântâni,
Un abur ce trece, ca bruma și ceața.

Un picur aici, un abur acum
Un număr finit de mici respirații;
Un punct de oprire la capăt de drum,
Dar vine Isus să facă donații.

Am stat prea mult
în spatele ușilor închise,
ne-am aplecat prea mult
spatele
în fața unor legi proscrise
cochetând vinovat cu păcatele.

Uneori ne-am lovit de gloanțe
și am ajuns anchilozați,
și uitați
și părăsiți de noi înșine
singuri, între traverse și șine

Și fără reper,
iar uneori fără cer,
mai mult pământ uscat,
înspinat, udat mai mult
de sânge-nchegat.

Am făcut radiografii cu stafii,
ni s-au luat pulsul și tensiunea
cu minciuna,
iar controalele nu le făceau spitalele.

La capătul sângelui
începea valea plângerii,
plămânii ne-au rămas fără păduri,
populați de convoaie de furi.

Printre zăbrele se conturau oasele,
îndoite și ele ca arcul și coasele;
inima părea a pulsa atunci când se-neca,
iar împrejurul ei putrezeau fuștei.

Trebuie să se ridice cortina,
să facem radiografii cu lumina;
să facem transfuzii de putere
cu sângele sfânt ce-aduce-nviere.

Încă aud cuvinte dinspre-Areopag
Și văd un soclu fără chip de zeu,
Toiagul de păstor și daruri de la mag
Vestesc pe unul, singur, Dumnezeu.

Se mai aude predica pe munte,
Și, dinspre cer, sosec în valuri vești
Că prin minune se va face punte
După-nmulțirea dintre pâini și pești.

Încă despică valurile-n două
Porunca pentru drumul de sub apă
În ceruri se zidește casă nouă
Ca oamenii să nu rămână-n groapă.

Coboară iarăși Duhul cicizecimii
Și limbi de foc în inimă se storc,
Iar oștile cerești și serafimii
Pun porți la Rai, când oamenii se-ntorc.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »