Pe rând ne vom duce cu toții
Spre capătul ultim al vieții
Amprentele noastre tăcute
Vor scrie cu litere mute.

El, omul, prea lasă în urmă,
Furtună cu spirit de turmă,
Vârtejuri de praf răsucite
Și poate amprente rănite

Și tunete-n norii de tun
Cu aburi și fum de tutun,
Podește poleiuri pe jos
Pe drum înfundat, lunecos.

Și totuși există cărare
Făcută de-Acela prin care
Izvoare și râu de lumină
Rearsă iubirea divină.

Pe ea să pășim după Tine
Chiar dacă ne-ncalți cu suspine;
Învață Tu omul să umble
Pe calea ferită de umbre

Arată-i cetatea promisă,
Deschide-i Tu ușa închisă,
Scobește-i în suflet amprente,
Ferește-l de inimi absente.

Cumva de acolo e gol
Nu-l pune s-aducă obol;
El n-are nimic de adus
Căci Cel ce-a plătit e Isus.

În temniți cu îngeri apteri
Exilul a fost numai ieri,
În cer s-a stârnit o revoltă
Să n-aibă pământul recoltă.

Mândria, cu aripi făloase,
A prins spăimântări de angoase
Război, cu scântei, luciferic,
Scobit-a în duhul himeric.

Purtat de a iadului vânt
Ajuns-a și jos, pe pământ
Cu gândul să mistuie seva
Scobind amăgirea în Eva.

Târându-l apoi pe Adam
Din tainic Eden, înspre ham,
Veninul cu gust de aspiră
A pus în pământ pălămidă

Și scai, buruiană și spini,
Făcându-i pe oameni străini,
Să scormone-n cuiburi de iască,
Să-nvețe din nou să se nască.

Spre-a nu se preface în scrum,
S-ajungă la capăt de drum,
Din cer coborât-a Hristos,
Să umble cu omul pe jos,

Iar omul ce umblă cu El
Să treacă prin casa Betel,
Ajunși împreună s-apuce
Să-ntindă o masă sub cruce

Să stea la o cină de taină,
Să-mpartă-mpreună o haină
Și El, poruncind dimineții,
Să-l scrie pe nume în cartea vieții.

Din rădăcini de lacrimi cu zăvor
vor slobozi suspinele izvor;
căci trebuia ca inima să bată
cu sufletul și mintea deodată.

Trebuiau schimbate haine nespălate,
trebuia să plângem mai mult și mai des
că n-am semănat și nu am cules.

Prea mult am dormit și nu ne-am trezit,
prea mult am uitat de suflet curat
umblăm sinuos că n-avem Hrisos
și nici nu-L strigăm și nici nu-L chemăm.

Ba încă moțăim
și încă bâjbâim,
trăim pe-mprumut
din ce am pierdut;

Strâng ultimii îngeri
desaga de plângeri
s-o-ngroape în mare
sub stânci de uitare.

Apoi vor ieși pe ulițe
să sune din tâmbițe;
cine are urechi să audă,
să vadă prin lacrima udă,
respiră tot cerul tăcere,
se face apel la-nviere.

Diluviu -cenușă de ape-
Și drumuri tăiate sub mări,
O stâncă aproape să crape
Dând drumul la ape prin nări.

Și inimi de regi împietrite
Sub val după val de urgii
Se pun în genunchi, ruginite,
Își sapă mormânt în pustii.

Se dau constituții pe munte,
Se scriu cu arsură în piatră,
Prin cruce, Golgota e punte,
Căci Domnul iubește și iartă.

S-or stinge religii în lume,
Vor arde credințe uscate,
Cascade de ape în spume
Vor fi în curând scuturate.

Împinge-vor stânci Ararat
Nămolul și ape-diluviu;
Căci iese Hristos la arat
Și apa Lui vie e fluviu.

Ești doar o picătură-ntr-un ocean,
Dar pentru-această mică picătură
Ai fost ales din timp diluvian
Să fii golit de un potop de zgură.

Ești doar un fir de iarbă într-o stepă,
Un peregrin prin negura deșartă,
Chiar dacă treci prin arderea de lepră
Ajuns la poala crucii, El te iartă.

Ești fir de praf în pulberea de astre
Și totuși ești mai prețuit ca ele
Căci pentru tine a murit Isus
Și S-aplecat piciorele să-ți spele.

Ești trecător mai iute ca o floare,
Mai veșted ca o frunză-n agonie
Dar pentru tine, El, Hrisosul, moare
Ca tu s-ajungi stăpân pe veșnicie.

Ești mai pământ decât ar fi țărâna
Și mult mai greu ca piatra pe mormânt;
Privește la Isus când îți întinde mâna,
La trupul Lui atuncea când s-a frânt.

Ești doar un om și un adânc mister
Pe care Dumnezeu îl ocrotește,
Ai fost răscumpărat cu sânge curs din cer
Să nu cumva să uiți că Tata te iubește.

Pe mejda dintre veșnicie
Și viața omului scurtată
Avem promisiunea vie
Că nu vom mai muri vreodată.

Pe mejda dintre adevăr
Și rătăcirea de orbire
Prea multă lume, în răspăr,
Ascult-a Domnului vorbire

‘Nainte, dar, suntem chemați
Întâi din noi să știm ieși
De firea noastră dezlegați
În veșnicie vom păși.

Pe mejda dintre duh și fire
Vrăjmașul seamănă neghină,
Va prinde trup de încolțire
Credința cea cu rădăcină.

La granița dintre “murire”
Și cea a primei învieri
E zid înalt de despărțire
Și-nvălmășeală de tăceri.

Pe mejda dintre veșnicie
Și viața noastră, drept hotar,
Curge un râu cu apă vie,
Beți toți din el cât este har!

Nu are loc nemărginirea
De a-L cuprinde tot pe Ava
Și n-ajung imnuri de iubire
Să-I ‘nalțe-n infinituri slava.

Și totuși El ne locuiește
Și-Și, face templu sfânt în noi,
Iubirea Lui ne copleșește,
O! Om de lut și de noroi.

El ne-a dat tot cerând din om
O inimă neîmpărțită;
Ne umple-atom după atom
Cu slavă Lui nemărginită.

Atuncea, cine-ar fi nebunul
S-aleagă lumea trecătoare?
Cântați-I imnuri toți, ca unul,
Omule, tu, și voi popoare!

De câte ori, răstălmăcind cuvântul,
Suflați în vânt cu goluri de vorbire?
E greu de neadevăr întreg pământul
Cât nu-i udat cu ape de iubire.

Ori nu știți că ‘nainte de-nceput
Era Cuvântul, și, prin El apoi
El, Dumnezeu, pe toate le-a făcut
Și, după toate, ne-a făcut pe noi?

Și prin cuvânt ne-asemănăm cu El,
Făpturi în tot și-n toate minunate,
De ce atunci la casa din Betel
Nu frângem pâinea ce Cuvântu-o-mparte?

Prea multe mese fără vin și pâine,
Prea multă băutură cu otravă,
Ori uiți tu, omule, că poate mâine
Tot grâul vântura-se-va de pleavă?

Înghesuiți pentru un timp finit
într-un corp de lut
nădăjduim să dobândim
eternitatea
din mâinile Celui care a creat-o.

Până atunci,
smeriți, ne vom înălța
și, înălțându-ne, vom fi smeriți;

așa stă scris în Cartea cărților
de la care ar trebui să învețe
toate celelalte cărți.

O, om nătâng, o, om nătâng
Pășești doar cu piciorul stâng
Și lacrimile ți se strâng
În umbre unde tac și plâng.

O, om sărac, o, om sărac,
Închis în teamă și în trac,
Până și strigătele-ți tac
Și n-am cu ce să ți le-mbrac.

O, om sărman, o, om sărman,
În arii fără grâu în lan,
Îți pui nădejdile în ban
Și uiți să fii samaritean.

O, om pierdut, o, om pierdut
Nu ai sfârșit nici început,
Nu ai nădejdi și n-ai avut
Căci ai dormit și nu ai vrut.

O, om neom, o, om neom
Mai sapi la rădăcini de pom,
Te urmăresc ca un pogrom
Ispite-atom după atom.

O, om-Adam, încă netors,
Ce cari te rod, ce cari te-au ros?
Îmbracă-te-n Adam-Hristos
Spre-a nu fi gol și găunos.

O, pui de om ieșit din ou
Îți fie Duhul Sfânt ecou,
Tu lasă-ți moartea în lasou
Și-nvață să te naști din nou.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »