Își clatină pământul țărâna până-n noi
Căci am ales cutremur și am pornit război,
Am tot privit tânjind către Sodoma
Și rătăcirilor le-am îmbrăcat fantoma.

Își scutură potopul ape-nvolburate,
S-a cuibărit în om nămolul de păcate
Dar nu ne-am curățit cu apă din ocean
Până nu am fost spălați cu apa din lighean.

Și nu ne-am îmbrăcat în hainele de in
Atâta vreme cât Hristos ne-a fost străin;
Am însetat destul și sete ne e încă
Cât timp uităm să bem din apele din stâncă.

Cuvintele ni-s bete amestecându-și glosa
Până pășim spășiți pe Via Dolorosa,
Vorbim stâlcit și gângav și amar
Căci absentăm la școala deschisă la Calvar.

Se clatină țărâna cu inimă în ea
La lecția-nvierii învăț a învia;
Numai așa ființa își potolește dorul,
Deschide catalogul, Isus, Învățătorul.

Dinspre mulți spre mai mulți
Domnul scutură munți
Și golește oceane
Prin tranșeu de piroane.

Între spini din coroane
Rânduiește amvoane
Să învie cuvinte
Pentru inimi și minte.

Dintre ape potop
Și din lumea lui Lot
Aduna-Și-va în “brață”
Pe schimbații la față

Pe acei ce-n acord
Cu cadența de cord
Respira-vor credință
Inspirând pocăință

Oare câte ființe
Nu mai au locuințe
Împreună cu Tine
Și se mută-n suspine?

Doamne, Fă ce-ai făcut
Și cu fiul pierdut
Ce se-ntoarce acasă
Și-l primești iar la masă.

Într-o lume căzută,
Domnul, Fiul Își mută
Înfășând omenire
Cu manta de iubire

Cel vândut pe arginți
Ne-a mutat între sfinți,
Potolidu-Și mânia
El ne-a șters datoria.

Peste noi, fiecare,
Mai pogoară-ndurare
Așteptând să-I deschidem
Și să nu Îl mai vindem.
Recunosc, Îți eram
Cel mai aprig dușman,
Nici măcar nu mă cerți,
Ai ales să mă ierți.

Recunosc, mi-e rușine
Când mă tragi către Tine;
Mă cutremur și plâng:
Cât am fost de nătâng!

De aceea vestesc
Nume sfânt și ceresc;
Fac din El locuință
Pentru întreaga-mi ființă.

Așa vorbește Cel venit de sus:
“Să nu spuneți cumva că nu v-am spus:
Eu am venit să vă descopăr, prin trupul Meu,
Taina ascunsă adânc în Dumnezeu.

Eu te-am hrănit, erai înfometat,
Erai bolnav și Eu te-am vindecat,
Erai olog și te-am făcut să mergi,
Erați țărână, v-am făcut întregi.

Eu am venit la cei ce-s orbi, să vadă,
Să nu ajungă duhurilor pradă,
La cei ce-s surzi, să-i fac din nou s-audă,
Să vă dezbrac pe toți de haina udă
Și de potopul care vă îneacă,
Eu am venit să vă ridic din groapă.

M-am dezbrăcat de trupul Meu de slavă
Să nu v-ajungă trupul o epavă,
M-am îmbrăcat în trupul tău de lut
Căci vreau să te zidesc de la-nceput
Și de aceea-am coborât din cer
Spre a topi păcatul tău de fier.

Lumii întregi îi iau nelegiuirea
Și-n schimb i-am dăruit toată iubirea,
Blestemul și-ntunericul din ea
Le iau spre-a le purta asupra Mea,
Neascultarea toată cât-a fost
Să o-aruncați pe crucea lui Hristos.

Pe morți Eu am venit să-i scot la viață
Pe muntele schimbărilor la față,
Să vă preschimb la nuntă apa-n vin,
Și să vă smulg din al Satanei chin,
Iar marea de sub voi s-o îmblânzesc
Și-n loc de a lovi să vă iubesc.

Am mai venit să nu te las orfan,
Să fac din tine om samaritean,
Nu te-am uitat, căci iarăși din nou Mă voi întoarce
Când fusul lumii n-are ce mai toarce,
Să nu spuneți cumva că nu v-am spus,
Mă așteptați, căci voi veni de sus.”

Când am venit n-ați vrut să Mă primiți
Deși erați săraci și oropsiți,
V-am dăruit a cerului comori
Nu doar o dată, ci de-atâtea ori,
Dar nici atuncea nu M-ați cunoscut
Și-n târguri, pe arginți, voi M-ați vândut.

Pentru cămașa Mea ați tras la sorți,
M-ați așezat în rândul celor morți
Și n-ați privit la ceru-ntunecat
Nici la pământ când s-a cutremurat,
Nu ați văzut cum stâncile s-au despicat
Și că perdeaua din altar s-a sfâșiat.

Erați atunci și orbi și surzi și muți,
Amestecați mulțimii celor mulți
Până-ați văzut în gropile-ncuiate
Că piatra a fost dată la o parte,
Când, luminați de Duhul Meu cel Sfânt,
Ați înviat și voi de sub mormânt.”

Tăvălugul lumii fără Dumnezeu
Despică în oameni inimi de ateu;
Taie canioane în stânci de granit
Pare că pornirea-i nu e de oprit.

În șanțuri cu smoală scobește războaie
Lumea se răscoală, frontul se îndoaie;
Cohorte de oameni cu păcate-n spate
Își leagă la ochi zodii blestemate.

Doar aceia care ajung la Hristos,
Îndoind genunchii, pun povara jos;
Toată neputința și nevrednicia
O ia de la ei, El, Isus, Mesia.

Privește la om calm și liniștit,
Alege să-l ierte că L-a răstignit,
Mai apoi Se pleacă spălând pe picioare
Pe aceia care L-au dus la-nchisoare.

Toarnă libertate, pe om să-l inunde,
El rămâne mut, nu știe răspunde;
Se aude-o voce de Fiu-Împărat:
“Iartă-i și Tu, Tată, căci Eu i-am iertat”!

Atunci când împreunăm mâinile
războiul este legat și încătușat,
atunci când picioarele se opresc pentru îngenunchere
tac tunetele armelor și ordinele nebunilor.

Atunci când ridicăm privirile spre cer, rostind rugăciuni,
Îl vedem pe Cel ce ne ascultă rostirea,
pe Acela care se îndură de făpturile noastre
și ne spală picioarele spre a fi curați.

Dacă e să trecem prin valea umbrei morții
Dumnezeu izgonește umbrele
și varsă lumină, îngropând întunericul,
oprește potopul nelegiuirii cu zidul sângelui Lui.

Atunci când vom fugi de chipul monștrilor
ce ne-ar asemăna cu ei,
vom căpăta iarăși chipul Creatorului
pe care l-am pierdut în rătăcirea noastră prin lume.

Atunci când ne întoarcem de la roșcove, la Tata,
casa Lui e iarăși casa noastră,
și în locul risipei împrăștiate în lume
ne strânge în brațe atât de tare
că inima Lui e lângă inima noastră.

Numai atuncea, pacea care întrece orice pricepere
ne împresoară cu brâul ei de curcubeu;
restul e vacarm de lume și zvârcolire de dureri
pentru că pământul se cutremură.

Pentru că a fost nevoie
să se nască omul din nou
a trebuit să sufere Hristos.

Răstignindu-Se El pentru noi
și noi răsignindu-ne firea
intrăm nu într-o lume muritoare
ci în cea eternă
și avem dreptul deplin
să ne numim cetățeni ai cerului.

Acolo se pune capăt suferințelor,
se șterge orice lacrimă
și moarte nu va mai fi.

A alege a nu crede Adevărul adevărurilor
înseamnă a nu deschide
scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu
trimisă pe numele tău.

Încă avem de învățat,
atunci când ne hrănim,
cum să frângem pâinea
ca și Isus:

dinspre brazda întoarsă
peste sămânță,
spre Cina de taină
care îi dă trup
și care se împarte pentru toți muritorii
prin înviere.

Dacă ai purta pe umeri
Crucea ce a dus-o El
Ai ști pașii să ți-i numeri
Către jertfa Lui de Miel.

Dacă ai purta povara
Lumii-ntregi la tine-n spate
Ai pune pe ceruri scara
Să nu te scufunzi în moarte.

Dac-ai ști plânge cu sânge
În grădina Getsimani
Sus, în ceruri, n-ai mai plânge,
Nu te-ai topi în vulcani.

Dacă pâini ai împărți
Din pâinile înmulțite
Câtă lume nu ai hrăni
La mese cu vin și pite.

Dacă și tu, ca Mesia,
Ai puteri să faci minuni
E un semn că ești solia
Și lumina în genuni.

Între poarta de intrare
Pân’ la poartă de ieșire
Viața noastră-i o-tânjire
De-a ne alipi de Mire.

Ne e viața alergare
Între nepăsări și rugi,
Doamne, prin a Ta iertare,
Te apleci și ne dejugi.

Polii inimii sunt fierbinți,
teritoriul lor stăpânește
între sistole și diastole;
distanța dintre ei nu-i altceva
decât decât scurgere de timp;

Inversarea polilor
are punct de întâlnire
în orizontala și verticala crucii;

Îmbinarea lor, prin piroane,
ține crucea în picioare
iar pe ea se sprijină cerul;
talpa ei calcă pământul
și dedesubt rămâne amprentă:
o urmă de groapă.

Ce negri nori desfac sudori
Stârnind în fulgere fiori,
Crăpând cu bice-mprăștiate
Spinări de cer, întunecate.

Îngrămădite în burdufuri
Pe coasta ploilor pasc duhuri
Și rumegă a vocalize
Păzind oceane cu balize.

Dar vine brusc descătușarea,
Atunci oceanele și marea
Se-ascund sub apele sărate,
Plouă din nou pe săturate.

Pământul lung, pământul lat
Întinde-și scoarța la uscat
Sub arcuiri de curcubeu
Și laudă pe Dumnezeu.

Și eu și tu Îl lăudăm,
În palmă Lui ne-nfășurăm
Căci, după ce-a uscat potop
A pus Pământul iar la loc.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »