Și îngerii visează despre oameni
cum că au chip de Dumnezeu;
la priveliștea aceasta doresc să privească
și, minunându-se, ei, duhuri slujitoare,
înveșmântează în alb gloate de ființe veșnice
lângă un scaun alb de domnie, în cer.

Dau vestea nădejdii îngerii mesageri
când zboară de la un capăt
la altul al pământului
cu evanghelia în mâini,
strigând, de acolo de sus:
“Să nu ziceți cumva că nu vi s-a spus!”

O! Doamne,
oare nu cumva greșim ceva
atunci când ne rugăm?

În loc de-a-Ți mulțumi de toate,
în sprijin pe genunchi și coate,
prea ne grăbim a-Ți cere,
parcă plăceri, parcă avere,
parcă acele lucruri care
nu au valoare.

Da, ne grăbim și repede ne isprăvim
ceea ce credem că i se spune, rugăciune.

Am adormit în Ghetsimani când Te rugai,
făcându-ne din mucegai
cărări spre rai
și din suspine, nu doar un mâine,
ci ne-ai mutat pe toți și toate
în timpuri de eternitate.

Poate, la ruga de pe munte
n-au fost mulțimile să-asculte
cum le vorbește Dumnezeu
și poate nu am fost nici eu.

Când ne vorbeai de Tatăl nostru
noi nu-ncepusem încă postu’
de hrana lumii otrăvită
iar inima era strivită.

O! Doamne, nu cumva greșim
că nu iubim
așa cum ne înveți iubirea
cu care ai cuprins
sub cruce omenirea?

Am cioplit într-un copac
până a rămas din el o cruce;
în jur mureau crengi
și frunze și muguri
și culori și vise
am dat să port crucea pe umeri
și, Doamne, era mai grea
decât toate pădurile la un loc.

Cum să fac să mă întorc
să pun copacul iarăși la loc
și crengi și frunze
și muguri și culori și vise?

…necioplind în copacul viu,
nelovind în stânca din care m-am adăpat,
și, mai ales,
ducând înapoi fructul oprit
pomului furat.

Așa ar trebui să fie:
să ne iubim și să cântăm,
să ne rugăm,
să spunem poezie.

Dar animalele din noi pornesc război
și nu privesc ‘nainte
și nu privesc ‘napoi
și au în inimi și pe buze
explozii de obuze.

Iar bucuriile s-au dus
căci nu privesc în sus, către Isus,
și calcă-n foc și calcă-n ger
căci au înnebunit și nu au cer.

Ar fi putut să fie armonie,
îmbrățișări și binecuvântări
și nu bruiaj de avioane în picaj
și păsări răpitoare, de vânătoare,
purtând sicrie negre-n cioc
căci pe pământul care plânge
toți avem loc, dar curge sânge.

Încheie, Doamne , armistițiu
între-anotimpuri în solstițiu
căci, nu-i așa, în fața Ta
suntem egali și nu șacali
iar viețile ce ni le-ai dat
n-au expirat;

Doar sufletul când l-ai chemat
n-a ascultat și nu s-a botezat;
dar judecata Ta e dreaptă:
spre țara care ne așteaptă
ne-ai spus și foarte bine știu,
întâi vom trece prin pustiu.

Când un popor arestat
a ieșit din Egipt, din robie,
apele s-au prefăcut în sânge.

Când printre coaste de galaxii
inima universului a fost străpunsă
a curs peste lance apă și sânge;

S-a umplut paharul
Legământului cel nou;
luați toți și beți!

Spune, Doamne, țării mele:
“Talita cumi!”
și după aceea, înviată, arat-o lumii.

Rostește Doamne
un cuvânt de vindecare,
și orice boală va ieși din fiecare.

Cum l-ai strigăt pe Lazăr,
din mormânt să iasă-afară,
spre gropile ce ne astupă
mai strigă iară.

Cum mării răzvrătite i-ai poruncit:
“Taci, fără gură!”
fă o poruncă pentru om
din tot cuvântul din Scriptură.

Cum la cuvântul Tău se face apa vin
ne schimbă sângele cu-al Tău,
al nostru-i cu venin.

Pe ucenici cum învățatu-i-ai a se ruga
învață-ne și nouă inimile
a-ngenunchea.

Pe munte cum rosteai o predică mulțimii,
fă iarăși să te-asculte,
prea însetată, mulțimea lumii.

Cum nu ai scos nici un cuvânt
la judecata lui Pilat
oprește-l și pe om în a rosti
cuvinte cu păcat.

Cum pentru cei ce Te-au străpuns
Tu Te-ai rugat spre-a fi iertați,
spune-un cuvânt și-i deajuns
ca oamenii pe tot pământul
să-Ți fie frați.

Pentru că ne-ai promis
Te așteptăm să vii
că-n locul nostru ai strigat:
“Eli, Eli, lama sabactani?”

În rugul care arde și nu se stinge,
chiar dacă ninge
cu fulgi sculptați în diamante
și ape de potop restante
tot nu vor potoli chemarea
de-a despica toiagul marea.

În marea care se desparte,
a cărei valuri stau deoparte
să treacă neamuri și popoare
spre țări cu pază la hotare,
prin prorocii stau rânduite
s-ajungă apele-ntărite.

Iar Iordanul prăvălit
se reazămă cu apa-n zid
să nu-i înghită iar potopul
pe cei ce duc pe braț chivotul,
urgiile să nu-mpresoare
rugul de foc, pământ și mare.

În Canaan intrând tăcând
pun Ierihoane la pământ
și-ajung a stăpâni cetăți
zdrobind în șarpe vietăți
ce încă ispitesc ființe
ce nu duc steag de biruințe.

În rugul care încă arde
stă scris cu litere batarde
istoria eternității
în temeliile cetății:
ne strânge Dumnezeu la piept;
o, Doamne, eu abia aștept.

Dăm timpul înapoi spre ziua de-nceput
Când pe Adam țărâna l-a umplut;
Ce piatră-n inimă-i s-a cuibărit
De-ntreaga lui făptură s-a împietrit?

Cum de suflându-i-se duh în nări
Ajuns-a a călca peregrinări?
Ce văi de plângeri încă mai străbate
De se afundă-n zloata de păcate?

Cum de spălat în mările-nroșite
S-a tăvălit cu șerpii în ispite?
Și după ce-a băut din apele din stâncă
De ce din ape tulburi se mai adapă încă?

Ce duhuri încă-i flutură stafia
De mătură deșertul și pustia?
În Iordan când și-a purtat chivotul
De ce nu l-a urmat din inimă cu totul?

Și dacă a trecut de Iordan
Și-n apa lui l-a botezat Ioan,
În ce botezuri, fără de poruncă,
Și inima și sufletu-și aruncă?

Dăm timpul înapoi cât mai e har,
S-a despicat perdeaua din altar;
O voce sfântă, blândă și divină
A dat poruncă, s-a făcut lumină.

De-aș fi clepsidra care recompune timpul
Aș da-ndărăt lui Iuda tot argintul
Pe care l-a luat de la sobor
Când L-a vândut pe Domnu’-Nvățător.

Aș pune porții din Eden străjer
Întregul univers și-ntregul cer
Să nu se furișeze șerpuit
Satana spre Adam ademenit.

Dar ce sunt eu? Abia un muritor
Tu, Doamne, ești atotstăpânitor
Sunt mult prea mic și mai nimic nu pot,
Mă-ncred în Tine totului în tot.

Și știu că numai harul Tău mai ține
Peste pământ păgân zile senine;
Mă-ncred în adevărul pe care ni l-ai spus:
“Curând, foarte curând, vine Isus.”

Când ultimul dușman al omului va fi înfrânt
Vom isprăvi cu rătăcirea pe pământ,
Urmează judecata și răsplata,
Pe steagul biruinței scrie Maranata!

Se va sfârși durerea din lacrimi revărsate
Doar lutul și țărâna mai fi-vor îngropate
Iar îngerii, cu trâmbețe la brâu,
Vor secera în holdele de grâu.

Semințele sfințite și curate,
Cu trupul lui Hristos îngemănate,
Vor fi turnate-n inimi și hambare,
Urmează veșnicia să pogoare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »