Fără Domnul Isus avem termen redus,

Expirări într-un trup unde crengile rup

Pomul vieții din noi și atunci suntem goi

Ca Adam și ca Eva fiindcă arsă e seva.

Dar la cruce mă sui. Seva sângelui Lui

Ne aduce la viață și ne schimbă la față

Căci ne-a scos din robie, ne-a trecut prin pustie,

De-atunci ape curate ne fac soră și frate.

Ce ar fi ca lumea asta plecată în pribegie

să se întoarcă spășită acasă?

De ce să mai rătăcească prin pustiul deșertului?

De ce să se târască goală și dezbrăcată

de la o poartă închisă spre poartă stricată?

Cum de nu vede și cum de nu aude

că dănțuiește despuiată în bâlci de deșertăciune?

I se văd coastele și cu părul răvășit

aduce a început de sfârșit,

iar genunchii-i zdrobiți îi sunt ofiliți

nu de îngenuncheat, ci de- mpiedicat

ca a omului beat.

Dacă și-a uitat cumva calea de întoarcere

să-l întrebe pe fiul risipitor

-cel care, flămând, paște porcii printre roșcove-

El îi va spune care este drumul întoarcerii acasă

către Tata;

El așteaptă în poartă și iartă rătăcirile.

Își mărită fiica rătăcită cu Mesia, Mirele

-Ce faci tu, vântule, în pădure?

-Număr frunzele de pe oasele copacilor,

apoi le țes într-un covor pastelat

și odihnesc umbrele la răcoare

înainte de a le acoperi cu plapuma nopții.

-De unde vii și unde pleci de nimeni nu te vede

și nici nu te poate cuprinde ori prinde?

-Eu sunt respirația pământului

și asemeni respirației tale, omule,

când toate dorm, mă curg prin alveolele lumii

ca mâine să fie o nouă zi.

Eu spun că Dumnezeu îmi vorbește

și știu că nu mă credeți;

Îl vor auzi acei care își vor face timp să-L asculte.

Până atunci suntem cotropiți

de timpuri-netimpuri,

care ne fură viața și bucuria,

plătind cu amăgire deșartă

rătăciri prin locuri în care

doar roșcovele mai hrănesc risipirea.

În orice loc al pierzării am fi

mai este un drum către Cel care vorbește;

niciodată nu-i totul pierdut

atâta vreme cât încă exiști;

poarta iertării e încă deschisă,

Cuvântul întrupat încă se roagă

să fim iertați că nu știm ce facem.

El vorbește tuturor;

cine are urechi de auzit să asculte

și abia atunci vom deveni oameni

după chipul și asemănarea Lui.

Vorbește,Doamne,

căci Robul Tău ascultă!

Eu dacă plec din țară mea nu pot trăi

Căci rădăcinile au prins pământul a-l iubi;

Izvoarele care-i țâșnesc din stânci perene

M-adapă și mă liniștesc și-mi curg prin vene.

Deasupra creștetului meu se despletește

Lumina într-un curcubeu ce mă iubește;

De ce-aș pleca după himere îndepărtate

Îl am pe Domnu-n țara mea, și-mi dă de toate.

Îmi pune aer în plămâni și, când respir,

Miroase țara a parfum de trandafir;

Și dacă plâng și eu ca voi tot port făclia

Căci lacrimile îmi sunt ploi ce-i udă glia.

Și nu tânjesc după averi, n-am trebuință

Mă rog să-mi facă țara roade de credință;

Și mă mai rog și pentru tine, drag român

S-ajungi a fi în țara ta din nou stăpân.

Râvnim după veșnicie

și pentru asta vom cheltui

doar un crâmpei de vremelnicia noastră;

infinit a cheltuit Fiul lui Dumnezeu

plătind cu viața Lui

pentru toate viețile noastre.

Nu vom risipi plata cu sânge

numai dacă suntem nebuni;

putem fi toți înțelepți,

fii ai luminii, și frați cu lumina lumii

care a biruit întunericul.

Mi-e dor de izvoare cu apele vii,

Când ele țâșnesc din coapsă de stâncă,

Mi-e foame de mana culeasă-n pustii,

De drum pe sub marea adâncă.

Mi-e dor de un Moise și rugul aprins,

De legea săpată în table de piatră

Mi-e dor de chivotul de îngeri atins

Trecând Iordanul când fiarele latră.

Ajungă Iona la porți de Ninive

Iar chitul flămând să nu-l mai înghită

Corăbii pierdute pe mări, în derive,

S-ajungă la mare-mblânzită.

Mi-e dor să văd șchiopii că umblă,

Pe surd să îl știu că aude,

În stâlpul de nor fie umbră,

Iar roua sărute cu buzele-i ude.

Tânjesc după mersul pe mări întărite

Și după năvodul cu pește prea plin

Tânjesc să împart din coșuri cu pite

Iar mana din cer, paharul cu vin.

Tânjesc după pești și pâini înmulțite

Când gloata de oameni e iarăși flămândă,

Să tacă furtuna de mări răzvrătite,

Să tremure demoni sub umbre la pândă.

Împart vindecări din predici pe munte

Și vin în carafe la nunta din Cana

Aș vrea curcubeul să facă o punte,

Păstori, cât și îngeri, să cânte osana.

Las ușa deschisă odăii de sus

Căci vinul și pâinea-s pe masă;

La cina de taină se-așează Isus

Și-Și cheamă copii acasă.

Eu urc Dolorosa pe trepte-asudate,

Miroase a bici și coroană de spini;

Tâlhari osândiți duc crucea în spate

Iar crucile noastre le poart-un străin.

Sub lespezi, morminte îngroape doar moarte,

Satana e prins și-n lanțuri legat

Iar piatra pieirii s-a dat la o parte

Și oamenii cântă: “Hristos a-nviat”!

Se frământă oceanele și mările

și corăbiile își descălță velele

și le împăturesc precum țăranii obielele.

Se frământă norii și cerul

înfiorând în măruntaie eterul

și trag în potopuri cu fulgere

cum ar trage mulgătorii de ugere.

În albii de râuri se nasc frământări

iar pietrele-aprind lumânări

să afle izvorul vărsarea

când tot mai departe e marea.

Ce mari frământări își clatină vântul

schimbându-și în scorburi veșmântul

când piaptăn cu dinții de nuri

și-l trece prin păr de păduri.

Deșerturi, în zbaterea lumii învinse

adună în dune nisipuri încinse;

frământă pământul vârtej de tornade

căci inima lumii încinse îl arde.

Dar cel mai puternic frâmântă păcatul

înaltul și-adâncul, lungimea și latul;

de-aceea furtuna se stinge-n iubire,

în duh de blândețe și duh de smerire

De-aceea, prin sânge și jertfă de Miel,

în inimi curate furtunile pier,

și-atunci infinitul cu cerul senin

va pune pe masă și pâine și vin.

Cerul este populat:

acolo își au norii casele,

acolo locuiesc ploile și zăpezile

vizitate până la întrare de păsări călătoare.

E multă mișcare acolo

și multe umblete

căci se aud deseori tunete

și de acolo pornesc fulgere

racordând pământul la scurgere.

Populații de stele, în cer, se adună

să vadă răsăritul de soare

și apusul de lună,

apoi, peste zi se ascund

într-un infinit rotund de rotund.

Și nu se mai văd,

cum nu se văd îngerii

nici duhurile slujitoare

Celui care ține pământul în picioare.

A fost curățit cerul de îngeri căzuți

dar pune sub lacăt pe surzi și pe muți

ce vând pe arginți rugăciuni

în târguri și bâlciuri de deșărtăciuni.

Cerul este locuit de oameni

de dincolo de timpuri,

de dincolo de vremi;

să nu te temi și să nu te îndoiești:

și tu, omule ai cetățenii cerești;

Nu tremura!

Nu ești un cerșetor la poarta sa.

Porți chip de Dumnezeu

și-n cer ai un locaș

căci lui Hristos Isus Îi ești urmaș;

ai dobândit pe veci viața vie

și moștenești cu El a Lui împărăție.

Nu-i timp să fie timp de alte timpuri;

prea le-am risipit pe cele care au fost,

prea le-am ars pe rug când au vorbit,

am fost închizitoirii legiferați

de propriile noastre legi nedrepte.

La ce să ne așteptăm?

am ajuns atât de jos încât

mai jos nu poate fi decât iadul;

cei vinovați să-i închidă porțile,

cu ei înlăuntru.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »