Privește depărtările îndeaproape,
Din stâncă seacă stoarce râu de ape,
Îi pune întunericului zori,
Fă-ți cuib de rândunică, nu de ciori.

În locul stelelor-meteorit
Plantează stele noi din infinit
Și răzuiește bruma timpurie,
Trimite-i înștiințare să-ntârzie.

Presară printre oile din turme
Păstori ce-I calcă lui Hristos pe urme
Și pune mieii toți la adăpost
Să nu se mai jertfească fără rost.

Dă minte celui care minte n-are,
Îndoaie gratiile de-nchisoare,
Eliberează omul din țuhaus
Și încordării lumii dă-i repaus.

Fă bine celui ce îți face rău,
Ca pe tâlhar îl iartă pe călău,
Du jugul ce-ți apasă pe grumaz,
Apoi întoarce celălalt obraz.

De ce? și cum? știu bine, nu-nțelegi,
Își are cerul cartea lui de legi;
Așa, ca Iov, n-am înțeles nici eu
Până nu am vorbit cu Dumnezeu.

Se-ntoarce omul surd și mut
La Doctorul ce L-a avut,
La nașterea din pumn de lut,
La începutul început.

Prea ai luat leacuri băbești
Și-ai vrut să te tămăduiești,
Prea-ai alergat la vrăjitori
Să îți descânte și să mori.

Și azi și mâine, ca și ieri,
M-ai părăsit pentru averi
Și ca un fiu risipitor
Ajuns-ai slugă porcilor.

Acolo te-ai îmbolnăvit
Și-ntr-un târziu ți-ai amintit
De Cel ce ți-a suflat în nări
Din Duhul Lui de vindecări.

Te-ntorci la El plângând, spășit,
Smerit, docil și pocăit,
El îți întinde mâna iară
Și nu te va lăsa afară.

Oceanele și mările sunt pline
De plânsul omenirii cu suspine
Și dacă-s pline cine le golește
Când malul lor aproape putrezește?

Poate că numai stele căzătoare
Mai au putere-a astupa izvoare
Ca nu cumva izvoarele fântânii
Să-și schimbe apa vie și stăpânii.

Prea încărcată boltă de comete
Erai cândva o gazdă de planete;
Atunci când scuturi oameni adormiți
Stârnești furtună de meteoriți.

Când cerul începe să ardă
El, Domnul, Își pune profeții în gardă,
Vorbește prin timpuri, vorbește acum
Ca inima ta să n-ajungă scrum.

Mai plouă din cer îndurarea,
Se umple oceanul și marea
Cuvântul ce-a fost la-nceput
Îl pune pe om sub cruce și scut.

Crucea e sabia care desparte
Credința de o lume ce-i pe moarte.
Cuvântu-i sabia cu două tăișuri:
De-o parte lumină, de alta tufișuri.

La jerfa Fiului de Împărat
Tu L-ai legat iar eu L-am junghiat,
Apoi L-am auzit cum Se ruga
Ca Tatăl să ne ierte-n mila Sa.

Muțenia e singura tăcere
De-a nu mărturisi despre-nviere;
El a venit în rândul celor mulți
Să-i vindece pe orbi, pe surzi și muți.

Iar rugăciunea-i cheia ce închide
Sub lacăte pustiile aride
Și cheia ce deschide-mpărății
Pentru născuții liberi, stăpâni pe veșnicii.

Cuvântul întrupat cu care ne hrănim
Este făgăduința că-n veci nu mai murim;
Iar sfânta-mpărtășire cu pâine și cu vin
Este chemarea Lui la viață pe deplin.

Iertarea-i chintesență de iubire,
Biserica-i Mireasă pentru Mire;
În sărbătoare cerul s-a-mbrăcat:
E nunta Fiului de Împărat.

Îtrebându-l pe om
cât îi este dat să dăinuie,
ar trebui să răspundă:
“o jumătate de infinit”
și nu va greși,

pentru că nu a apucat
infinitul de dinaintea lui,
dar se va însoți pentru totdeauna
cu infinitul de după el.

Ai putea să-mi spui, tu, omule
că infinitul nu poate fi divizat;
perfect adevărat,
dar îți sun și eu:
ce e cu neputință la om
e cu putință la Dumnezeu.

Visăm prea mărunt,
până la pulbere de timp,
în vreme ce eternitatea,
precum iubirea,
acoperă totul,
poate totul,
se dăruiește în toate,
pentru aceia care poartă smerit
chipul lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât am rătăcit
Credeam că sunt curat și mântuit
Dar lumii de dezmăț îi eram și eu parte
Și o priveam de jos prin ochii mei de șarpe.

Dar într-o zi a nașterii din nou
Cuvântul lui Hristos mi-a fost ecou
Când mi-a vorbit pe drumul spre Damasc
Și când mi-a arătat cum “trebe” să mă nasc.

Abia atuncea am privit și eu
Lumea-n prăpăd prin ochi de Dumnezeu;
Am dat cu ochii-n lume și de mine
Și mi-a fost silă și-mi era rușine.

Eram jur împrejur înfășurat
De lanțul legăturii din păcat,
Eram pierdut și condamnat la moarte
Dar lanțurile mele-au fost sfărmate.

Și nu am meritat căci am hulit
Tocmai pe-Acela ce m-a mântuit
Și L-am vândut, ca Iuda, pe arginți
Cum înainte îi vindeam pe sfinți.

Deși făce minuni L-am prigonit,
La predica pe munte am adormit.
…………………………………………….
Când suferea și se ruga în Ghetsimani
Eu încă scormoneam în punga mea cu bani.

Când au cântat cocoșii și eu m-am lepădat
Ca Petru și ca gloata din curtea lui Pilat;
Păcatul meu murdar L-a condamnat la moarte
Silindu-L a purta crucea de lemn în spate.

Și eu I-am împletit coroana Lui de spin,
Deși îmi era frate eu Îi eram străin,
Batjocura primită mi se cuvine mie
Căci eu L-am îmbrăcat cu haina stacojie.

Când Îl loveam și cu păgânii făceam haz
El și-a întors spre noi și celălalt obraz;
Pe Via Dolorosa cu ură L-am scuipat
Și n-am știut că pentru mine-a-ngenuncheat.

Acela eram eu, acela erai tu,
Mă uit la noi și nu pot spune “nu”.
Deși El ne-a hrănit prin înmulțiri de pâine
Noi I-am bătut piroanele în mâini.

Am merita a fi noi răstigniți, cu toții,
Dar pentru noi El a băut paharul morții;
Știu, a-nviat Isus, mărturisesc și scriu
Hristos trăiește-n mine și voi fi veșnic viu.

De când s-au închis muzeele
Se războiește uraganul cu alizeele;
La ce folosește să calci teritorii
Când steagul credinței e scos din victorii?

Se va răzvrăti genomul de furtună,
Vor fi semne în soare și semne în lună,
Atunci se va închide cerul, ca o carte,
Cine va merge, Doamne, mai departe?

Eu nu răspund, tu nu răspunzi, el nu răspunde,
Adamul din noi din nou se ascunde;
Ne face Dumnezeu îmbrăcăminte
Pentru trup, pentru suflet și minte.

Șapte spice de grâu, goale,
Trec lui Faraon prin vis
Pentru-a face fierul moale
Când Iosif este închis.

Șapte vite slăbănoage
Înghit șapte vite grase
Spre a bate toaca-n doage
Și-a nu întra foamea-n oase.

Șase zile-mpreunate
Dumnezeu a rânduit
Din nimic să facă toate,
A șaptea S-a odihnit.

Șapte ani apocaliptici,
Undeva, sunt puși deoparte.
Mulți învățători eliptici,
Amăgind, spun că-s departe.

Șapte trâmbițe se-aud
Sunând una după alta,
Cerul transpirat și ud
Își ascute-n focuri dalta.

Șapte tainice peceți
Au fost rupte rând pe rând;
Doar pe cei mahmuri și beți
Îi va prinde dormitând.

Atunci din șapte potire
Se vor revărsa urgii,
Doar cei ce merg după Mire
În Canaan ajung vii.

Șapte tunete vestesc
Început de nesfârșit,
Chiar și surzii desurzesc:
Profeția s-a-mplinit.

Am iertat de șapte ori,
Ori de șaptezeci ori șapte?
Iată! Vin secerători:
Toate holdele sunt coapte.

Învățăm a tăcea
pentru a deosebi bine
semnele timpurilor;
printre stele se aude ecou
de sunet de toacă

Urmează o tăcere în cer
de jumătate de ceas;
se rupe a șaptea pecete,
nu mai rămâne timp
decât pentru eternitate.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »