Dacă mâinile tale
şi picioarele
şi ochii
şi mădularele
nu-s de vânzare ,
cum poţi
să vinzi sufletul ,
care nu-i al tău ?

Şi tot mai multe gânduri am
Si mai puţină pace
Şi cugetând mă înspăimânt
Că peste suflet am pămant
Şi trup
De carapace

Dă-mi Doamne-nţelepciunea Ta
Şi fă-mă rugăciune…

Tu baţi tăcut la poarta mea
Când îngerii cu trambiţa
Se pregătesc să sune…

Eu cred că aurul
nu-i o comoară,
că pe Om
nu anii-l omoară,
că patria
nu e o ţară
că întunericul
nu vine de-afară

Eu ştiu că putere
n-au braţele tari ;
zidarii zidesc
alături de cari

Că nu poate ziua să vină
să şadă cu noaptea la cină

Deschide-te Biblie-n minte
desfă-te din file-n cuvinte
aşează-te Omule-n cruce
păcatul să nu mai apuce
rădăcina sufletului
să o usuce

Adevăratele comori
nu stau în aur
şi argint,
în bogăţii roase de carii,
toate-s deşarte …
şi tu mori,
toate-s ispite
care mint

Adevăratele comori
n-au loc în firea
pământească ;
sunt toate nişte
trecători
prin munţi
de aşteptări deşarte
şi n-au putere
să rodească.

Comorile adevărate
cresc din iubire
şi credinţă
sădite în eternitate ;
doar ele pot
– prin suferinţă –
da viaţă
dincolo de moarte.

Eu am venit la voi
Si voi nu m-aţi primit
I-am vindecat pe orbi
şi nici nu m-au privit

Eu am adus lumina
Şi voi aţi rătăcit,
v-am arătat iubire
şi voi nu aţi iubit

Eu v-am iertat păcate
şi voi v-aţi maculat
chematu-v-am la mine
şi nu m-aţi ascultat

V-am invăţat dreptatea
şi voi aţi cârcotit
V-am spus doar adevărul
pe care l-aţi strivit.

Eu am făcut minuni
în care n-aţi crezut
Eu te-am răscumpărat
când tu erai pierdut

Şi v-am trimis proroci
şi sfinţi să vă vorbească
Voi i-aţi ucis cu pietre
să nu mă pomenească

Eu v-am purtat păcatul
şi m-am făcut blestem
M-aţi răstignit pe cruce
M-aţi aţi atârnat pe lemn.

Eu sunt Acela care,
fiind crucificat
în clipa grea a morţii
v-am binecuvântat.

Eu, boldul rău al morţii
iată, că l-am strivit .
Sunteţi nemuritori
că Eu v-am nemurit .

Voi sunteti viţa nouă
butucului ce sunt ,
Iar în pământ va merge
doar ce este pământ.

Voi sunteţi mădulare
toţi, în acelaşi trup
Şi pentru hrana voastră
pe Mine Mă aduc.

Eu vin să judec lumea
şi voi sosi curând
Ieşi-va la lumină
şi cel mai negru gând

Vă chem la judecată
căci iată clipa vine
Vă chem la mântuire
Pe cei ce cred în mine.

Degeaba zidarul
o casă clădește
dacă Domnul
nu o zideşte;

Degeaba păzeşte
străjerul cetatea
dacă Domnul
nu o păzeşte;

Degeaba plugarul
ogorul îl ară
când Domnul,nu pune în sac
să ducă la moară

La luptă se duce
degeaba oşteanul,
când Domnul
nu-nfrânge duşmanul.

Degeaba încarcă
țăranul în car
când bobul e sec
și gol, și amar

În van , călătorul ,
se-ntoarce acasă
când nu se așează
cu Domnul la masă

Degeaba la doctor
ne ducem cu trupul
când Domnul
nu vindecă lutul.

Degeaba e ruga
făcută cuvinte
când sufletul
n-are veşminte.

Degeaba tot omul
trăieşte o viaţă
când sufletul
nu se dezgheaţă

Degeaba Pământul
e noapte şi zi
că şi fără tine
el încă va fi

Bogatul degeba
e mult prea bogat
mai mare-i săracul
cu sufletul curat

Degeaba veşminte
acoperă trupul
când gol este omul
ce nu are Duhul.

Degeaba belşugul
de roade se varsă
când inima-i seacă,
pustie şi arsă

Şi ziua din noapte
din nou o să vină
degeaba, cât zorii
n-au strop de lumină

Copacul degeaba
înalţă tulpina
când seacă e seva

uscând rădăcina

Zadarnic un rege
Conduce o țară
Cât timp, din Gomora
Nu iese afară

Și dacă nu credem
– cum n-a crezut Toma-
suntem rătăciți
în noape-n Sodoma

Iar Omule, tu
degeaba eşti Om
când nu ai în Domnul
pe singurul Domn.

Degeaba am fost,
Degeaba trăim
Când nu înviem
Atunci când murim

Îţi mulţumesc, Doamne,
Că din pământ
m-ai modelat
apoi mi-ai dat
suflet
şi
gând.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că mi-ai dat
putere
de nu mi-am încovoiat
spatele
atunci când
m-au întunecat
ispitele
şi păcatele.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că eşti lumină
şi eu văd
chiar
în mijloc de
noapte deplină
când lumea-i
prăpăd.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că aud
cuvântul Tău
la care
îmi pare rău
că am fost surd.

Mă dor, Doamne,
păcatul
şi firea pământească;
dă-mi putere
să fiu
altul
în care să crească
propriul Tău
Fiu.
Mă doare, Doamne,
de aproapele meu,
mă rog
pentru duşmanii
care nu mă încap.
Arată-le
că eşti Dumnezeu !
şi iartă-i
că nu ştiu ce fac.

Ridică-te
ologule-n picioare !
azvârle cârjele
cu care
te-ai târât !
Îndreaptă-ţi
spatele
şi uită-te
la Soare !
Zdrobeşte
forma strâmbă
a Omului urât

Dar vezi,
cu bani de aur
te-ademene Satana,
Şi lumea
asta-ntreagă
ţi-o va da ,
să nu cumva
să îi săruţi
sutana ;
Întoarce-te
la nemurirea ta !

Deschide ochii
orbule,
priveşte !
Lumina cum
te binecuvântează

Să nu adormi
în suflet
[doar trupeşte]
Ca mântuirea
să-ţi rămână
trează.

Ridică-te
tu Omule ,
din lut
Şi vezi
în Eden
pomul să-l sădeşti
Căci Dumnezeu
te-a-ntors
la început
Să nu cumva
să mai
păcătuieşti !

Doamne, câte vise nu rămân
numai vise
spulberate ;
câte lumi asudate
nu se scaldă
şi se-neacă
în păcate

câte ceruri de sori
şi de stele
nu se-nchină în noapte
unor cioburi de stele
rebele

Câţi condori
poartă-n aripi
fumul rece de nori
când fiori
nasc lumini
într-un petec de zori

Ce noian de seminţe
se-aruncă
în vânt
câte ştreanguri
sugrumă
gândul drept
şi cuvântul
înfrânt

Cât patos deşert și olog
încape-n ocean
de vorbire,
când în vămi
ne rămâne,
zălog
şi ultimul strop
de iubire.

Cea mai de preţ
şi dintâi
biruinţă :
să te laşi
cucerit
de Isus
prin credinţă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »