Doamne, câte vise nu rămân
numai vise
spulberate ;
câte lumi asudate
nu se scaldă
şi se-neacă
în păcate

câte ceruri de sori
şi de stele
nu se-nchină în noapte
unor cioburi de stele
rebele

Câţi condori
poartă-n aripi
fumul rece de nori
când fiori
nasc lumini
într-un petec de zori

Ce noian de seminţe
se-aruncă
în vânt
câte ştreanguri
sugrumă
gândul drept
şi cuvântul
înfrânt

Cât patos deşert și olog
încape-n ocean
de vorbire,
când în vămi
ne rămâne,
zălog
şi ultimul strop
de iubire.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website