Au puterea
să se adape
din suferinţă
doar sufletele
de mare
credinţă.

Doar pe ele
le dor
şi ele aud
patimile
semenilor
şi ţipătul
surd.

Când vine vremea
care trebuie
să vină ,
aripi de înger
te scot
la lumină

Dacă pământul meu
e plin de spini
şi n-ajunge cuvântul Tău
să încolţească
dă-mi Doamne
mâinilor
puteri deplini
pământul semănat
să îl desţelenească.

Dacă pământul meu
e numai piatră
unde sămânţa
nu poate rodi
dă-mi Doamne-nţelepciune
de credinţă
să pot topi şi piatra
într-o zi.

Dacă pământul meu
e plin de drumuri
şi-n drum
sămânţa Ta n-a încolţit
din inima mea, Doamne, Tu fă pluguri
şi voi ara pământul
bătucit.

Dacă deasupra ariei
se-nvârt iar corbii
pândind, hulpav, sămânţa din ogor,
iar eu am fost mai orb
decât toţi orbii…
închide-mă în aripă
de înger
peste nor

Nu eşti bogat
după cât poţi să ai
ci eşti bogat
după cât ştii să dai.

Şi nici sărac nu eşti
când n-ai nimic
ci eşti sărac
când sufletul ţi-e mic.

Nu eşti bătrân
că ai îmbătrânit,
ci eşti bătrân
de câte n-ai trăit.

Nu eşti bolnav
când eşti anchilozat ;
te poţi îmbolnăvi
doar de păcat.

Nu eşti pierdut
dacă te-ai rătăcit ;
pierdut eşti dacă
nu te-ai regăsit.

Nu eşti olog
când nu mai ai picioare,
olog e omul ce
nu vrea să zboare.

Nu eşti orfan
dacă nu ai părinţi
ci când rosteşti cuvântul
cu care minţi.

Pierdut nu eşti
când pierzi din avuţii
ci eşti piedut
când nu îţi aparţii.

Şi nu eşti orb
privirea când ţi -o pierzi,
ci când ai ochi,
însă nu ştii să vezi.

Nu e învins
acel ce a pierdut,
învins e cel
ce nici nu s-a bătut.

Şi nu sunt părăsit
când am rămas doar eu ;
atunci sunt părăsit
când nu-s cu Dumnezeu.

Nu sunt un om
că m-am născut biped ;
sunt fiu de Dumnezeu,
în care cred.

Știam un far când am plecat pe mare
Trimis din cer să lumineze dealul
Am bântuit prin lumi fără hotare,
M-au hăituit hiena și șacalul

Am rupt vieții sacul de merinde
Am risipit iluzii printre spini
Altoiul pus în rugă nu se prinde
Și m-au vândut iudații la străini

Am rătacit poteca și cărarea
Le-am dat pe schimbul hranei de scaieți
Am căutat cu disperare marea
Și parcă mă trăiam în alte vieți

Părea pe boltă luna speriată
Gata să-nchidă cerul cu zăvor
Și o mai văd și-acuma spânzurată
De zdreanța aruncată de un nor

Și eșuat într-un ghețar de fiord
Debusolat de stelele polare
Iar lângă inimă îmi mai creștea un cord
Pe când cerșeam la cerșetori o mare

Dar iată-mă zvârlit din nou în larg
Vâslind cu brațele crecute-n plută
Atuncea, din credință mi-am făcut catarg
Și mi-a părut fecioară viața-mi slută

Mi-am amintit de Farul de pe deal
Cum cheamă El rătăcitori acasă
Am coborât pe apă și am călcat pe val
Pe țărm eraViața, cu voalul de mireasă

 

Pentru unii cuvântul

e armă-cuţit

cu care rănesc sau omoară

Pentru alții e grâul

prin pumni strecurat

în traista cu care

se duce la moară

 

Pentru unii cuvântul

e-ovorbă-aruncată

ca zdreanţa călcată-n noroi

Pentru alţii e bruma speranţei

din zdreanţa spălată

şi pusă-stindardul

de pace-n război

 

Pentru unii, cuvântul

adună minciuni

cu care averi, pe molii clădesc

Pentru alţii, cuvântu-i

făcut rugăciuni

în care, doar îngeri

călcând pe tăciuni

întind aşternutul ceresc

 

Pentru unii, cuvântul

e uşa prin care

mai iese un licăr

din firul de ceară

Pentru alţii, cuvântul

căzneşte sub iadul de zmoală

să facă lumină

în noaptea de-afară

 

Pentru mine, cuvântul

E norul şi focul

Şi mana de hrană-n pustie…

Mă duc după Domnul ce calcă pe apă

Şi-mi scrie pe Tablele Legii

-Cu vântul – sorocul

La apa Lui vie

Ce însuşi Cuvântul adapă

« Postari mai noi