Între mine și tine, tu, lume,
se-ntinde oceanul de spume;
ne despart aripile tale căzătoare
și gratiile groase de-nchisoare.

Nu voi să mă asemăn chipului hidos
câtă vreme nu-L cunoști pe Hristos;
trăiești în dezmăț, despuiată,
iar inima ta e-un munte de piatră.

Te-adapi din războaie și ochii cu lacrimi,
te-neci în păcatele-ți pline de patimi;
miroși a stricat, miroși a stricată,
ești veșnic drogată și beată.

Te du la Calvar degrab’ de te schimbă
și scuipă-ți blestemul din limbă,
și arde-ți păcatele care erup
din minte, din cuget, din trup.

Apoi te întoarce spășită
din lumea ta grav prăbușită,
treci focul cu duh temnicer!
fă-ți scară și aripi spre cer!

Peste aleile din om
Viscolesc frunze de sub pom
De când Adam și de când Eva
I-au furat fructele și seva.

Dar marea valul și-l despică
Să scoat un popor din frică,
Apoi va prăvălit ocean
Peste vrăjmașul egiptean.

Când, adunându‐și toată liota
Răstignitorii la Golgota
Și astăzi încă stau la pândă
Sorbind paharul cu osândă.

Oricum, în zori cântă cocoșii
S-audă moșii și strămoșii
Căci și cocoșii se trezesc
Atunci când trâmbițe vorbesc.

În visele neterminate
Au sângerat speranțe sparte
Și valuri de hemoragie
Stârpesc popoare în pustie.

Dar cei ajunși în Canaan
Au inimi de samaritean,
Trimit în lumi fior de vânt
Că Ierihonu-i la pământ.

Te-am așezat în spațiu și în timp,
Ți-am dat ca drept de viață veșnicia,
Și n-am trimis pe nimeni în Olimp
Să fure soarelui lumina și făclia.

Erai doar o țărânâ plămădită
Dar ți-am suflat din Duhul Meu în nări
Te-am rânduit făptură fericită,
Stăpân peste pământ și peste mări.

Te-am așezat în raiul bucuriei,
Veneai la întâlnirile cu Mine,
Nu cunoșteai durerile urgiei
Și te-nsoțeai cu zilele senine.

Ai ascultat de glasul Meu o vreme,
Când îți era întreaga desfătare,
Și de nimica n-aveai a te teme
Iar inima-ți era în sărbătoare.

Dar, într-o zi, ai ascultat de șarpe
Uitând de legea pusă în poruncă
Ademenirea lui cu miez de harpe
În mijlocul furtunilor te-aruncă.

Am rânduit o zi a îndurării
Să te întorc din nou în nemurire,
Te-am scos din tribunalul acuzării,
Prin Fiul Meu s-aduci din nou rodire.

La șezătoare de seară a stelelor
lumina povestește despre nașterea ei:
“Pe când nu era nici timp
nici spațiu, nici materie,
Dumnezeu a zis:

“Pe tine te nasc prima”, și, mai apoi
mi-a făcut frate, pe om,
rânduindu-l să biruie întunericul
care urma să vie

Și eu am ascultat pentru totdeauna,
iar el pentru o vreme;
de atuncea trebuia plătită răscumpărarea,
cu preț de sânge.

De aceea L-a trimis pe singurul său Fiu
să-i lumineze iar
pe cei care vor asculta
de porunca Sa care zice:
“Voi sunteți lumina lumii.”

Curcubeul e șezătoare în care
ploile torc lumină din caierul cerului
după ce norii potopului
au măturat casa omului păcătos
lăsându-i testament de veșnicie.

“Acesta este trupul meu”,
ar spune lumina,
“din care am făcut curcubeu,
ca oricine își pune nădejdea în el
să fie mireasă la nunta lui Emanuel”

Ne naștem într-un vas spart
din care se scurge viața
picătură cu picătură
până la ultima ei transpirație,
până la ultima respirație.

Olarul va schimba vasul acesta vremelnic
cu cel al prezentului continuu,
care nici nu se crapă,
nici nu se sparge
pentru că l-a făcut Dumnezeu
din trupul Fiului Său.

Ne naștem în vase-clepsidră
trecând prin strâmtorări de vieți
dinspre vremelnicie
spre timpul numit veșnicie;
ne scurgem din trup trecător
în trupuri de slavă,
am ars în țărâna vieții
în flăcări, în lacrimi și lavă.

Lovind în stâncă după izvor de apă
omul a uitat că mai întâi
trebuie să vorbească stâncii;
de aceea apele au izvorât amare
și poporul s-a împrăștiat
și s-a depărtat de Canaan

De aceea a rătăcit prin deșert,
respirând aer fiert,
de aceea a tânjit după robii de Egipt,
s-a răzvrătit necontenit făcându-și idoli
și a curvit cu popoare străine.

Plină de sevă de viață, Stânca este acolo,
revărsând ape vii în pustii,
înverzând deșertul, despicând apele,
împărțind pâinea din cer care se frânge
și deschizând Canaanul ceresc
pentru cei care cred, sunt vii și iubesc.

Îndrăznind ceva a spune
voiesc a vorbi în Numele Lui,
nimic de la mine, totul de la El,
cuvinte din Cuvântul de-nceput,
minunile pe care le-a făcut,
iertarea prin credință, botez și pocăință.

Voiesc să vă-ndemn a privi
la mâini răstignite
și coastă străpunsă,
la înmulțiri de pite și mersul pe apă,
la îmblânziri de furtuni,
la vindecări de orbi și învieri de Lazăr,
la leproși tămăduiți
și oameni ierați de păcat.

Apoi să priviți la mormântul gol
și spre cer,
cu nădejde și credință
că toți aceia care capătă chipul lui Dumnezeu
niciodată, dar, niciodată, nu pier.

Dacă visele se sparg
Cine le adună
Să le facă iar catarg
Când va fi furtună?

Dacă zorii dimineții
Uită să se scoale
Cine va plivi scaieții
Cu mâinile goale?

Dacă soarele n-ajunge
S-adoarmă-n apus
Câte cuie vor străpunge
Crucea lui Isus?

Flamurile pe catarg
Dacă nu se-nalță
Ce corăbii pleacă-n larg
Și nu se descalță?

Vânturile fără aer
Cum să mai respire
Dacă se-ncâlcesc în caier
Duhuri de trezire?

Cum să ardă rug aprins
În lutul uscat
Când în inimă au nins
Spinii de păcat?

Întrebările ce le am
Nu primesc răspuns
Fiindcă Eva și Adam
Iarăși s-au ascuns.

Se scurg anotimpuri de trecere
Din ronduri de flori în lanuri de secere;
Timpuri răzuite din veșnicie
Leagănă pe brațe vremuri de pruncie.

Ne colindă dorul de eternitate,
Inima în piept încă ne mai bate
În Eden, nicicând, poamele nu-s acre,
Vântul crapă lemne pentru focuri sacre.

Strigă osândiții după ajutor,
Hristos a ieșit înaintea lor,
El le duce crucea către izbăvire
Și le pune-n mâini cartea de iubire.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »