Doamne, dă-ne-nțelepciune
Și nu ne lua din lume
Până nu ne scrii la oaste
Să putem a Te cunoaște!

Doamne, revarsă lumină
Și puterea Ta divină
Peste orice muritor
Să n-ajungă cerșetor.

Din răstignirea de mâini
Lumii-ntregi împarte-i pâini;
La picoarele-Ți străpunse
Îmi vărs gândurile-ascunse.

Merita viața noastră
Sulița înfiptă-n coastă,
Dar ne-ascunzi în nemurire
Sub platoșa de iubire.

Și-atunci când Te-am biciuit,
Și atuncea, ne-ai iubit,
Nu ne-ai dat pradă la corbi
Deși eram surzi și orbi.

Făcând șarpelui plocoane
Ți-am făcut din spini coroane;
Nu vedeam că suntem goi
Când Te rugai pentru noi.

Crucile noastre, pe toate,
Le-ai dus Tu, până la moarte,
Ne-ai plătit răscumpărarea
Dărâmându-ne-nchisoarea.

Doamne, păcătoasa-mi fire
O speli în dumnezeire,
Șoptind că-ntreaga-mi ființă
Tu o ierți prin pocăință.

Am abuzat de libertate
și acuma libertatea ne vânează,
i-am deschis barajele aroganței
și ne-am desfigurat.

Suntem nebunii care acceptă
să schimbe legile lui Dumnezeu
cu legile decadenței bolnave,
amăgiți de duhuri necurate.

Tăcem când adevărurile din Adevăr
sunt zdrobite sub ochii noștri,
ne ascundem ca prăzile
hăituite către capcane și vizuini.

Din libertate am făcut păcat,
nelegiuirile le facem legi
și nici măcar pe mâini nu ne-am spălat,
precum Pilat, amenințat de regi.
………………………………….
Și, totuși, aprindem lumini
în bezne de minți,
avem nevoie de smerenie,
trebuie să ne lepădăm de arginți,
trebuie să ne vindecăm de muțenie.

Să nu uităm de partea cui luptăm,
să nu ne îndoim nici o clipă,
dacă am uitat să ne-nchinăm
ne iartă, Doamne, rugăciunile în pripă.

Vom birui în Numele Isus,
intră în agonie un veac obscen,
ni se deșiră viața de pe fus…
totuși, pământul fi-va iarăși Eden.

Pentru că-L am pe Dumnezeu stăpân
N-am teamă de furtuni ori de tornade,
Pot focurile iadului a arde
Vreau lângă Domnul, veșnic, să rămân.

De-ar fi să-mi sap tranșeele în cer,
Cu flancurile-n miez de galaxii,
N-am teamă de potopul de urgii
Cât timp Hristos îmi este grănicer.

Oricâte încercări ar declanșa cutremur,
Doar iadul prăbuși-se-va în foc,
Îmi fac în oastea îngerilor loc,
Ghețarii lumii nu mă fac să tremur.

La rădăcina crucii nu mă tem,
Oricât ar fi vrăjmașul de turbat,
Fiindcă Hristos cu El m-a cununat
Iar Dumnezeu îmi este Comandant Suprem.

La început a fost Cuvântul.
Dumnezeu a făcut din El trup
și a locuit în inimile,
în mințile și cugetele noastre.

Prin cuvinte a scris
scrisoarea Lui de dragoste pentru om
și a trimis-o pe adresa inimii;
prin cuvânt a dat legi și porunci.

Binecuvântările prin cuvânt au fost rostite
și prorociile prin cuvânt au fost împlinite;
cuvântul mângâie, tace, vorbește,
mărturisirea lui mânuiește.

Cuvântul vindecă orbii și muții,
mută din locul lor munții,
poruncește furtunii să tacă,
pe Lazăr îl scoate din groapă.

Cuvântul tămăduiește, învață,
pe munte se schimbă la față;
cuvântul are putere și tărie,
îl face pe om mărturie.

Cuvântul a fost la-nceput,
Cuvântul răstignit ne-a durut;
cuvântul e veșnic, nu trece,
el toarnă căldură în inima rece.

Cuvânt sunt și eu, cuvânt ești și tu,
mereu pendulând între da și-ntre nu;
ființă bipedă, vorbește și-ascultă!
cuvânt ți s-a dat să nu rămâi mută.

Și, totuși, depărtările-s aproape,
vecine cu tine, vecine cu timpul din pleoape;
depărtările scutură zările și le fac dimineți,
sunt capuri de pod pe maluri de vieți.

Pe o aripă a lor se sprijinește cerul cu stele,
pe cealaltă, scurgerea timpului prin poemele mele;
strigată pe nume depărtarea aude postum,
din capăt de lume dă semne cu capăt de drum.

Din ziua de mâine, spre ziua de ieri
depărtările trimit mesageri,
prin îngeri-postași se fac în cer pregătirile;
Mireasa așteaptă să sosească Mirele.

Spre Golgota răstignirii
Ne vom duce crucea singuri
Când aprozii omenirii
Vor turna oțet în linguri.

Vom fi biciuiți de lume
Dar pansați de Dumnezeu
Adevărul îl vom spune
Orișicât ar fi de greu

“Și ce este adevărul?”
Vor întreba, ca Pilat;
Vor vedea, zburlindu-și părul,
Că Hristos a înviat.

Se vor dechide morminte
Și sfinții vor învia
Mărturia din cuvinte
Va fi izbăvirea ta.

Orice binecuvântare
Va fi atunci răsplătită,
Pe-ale cerului altare
Se vor pune vin și pită.

În haine de in, curate,
Vor fi-nveșmântați martirii,
Biruitorii de moarte
Și toți sfinții omenirii.

Cum să străbați lumea
de la un capăt la altul al ei,
legat la ochi,
când e plină de prăpăstii
și capcane scobite în ispite,
când e înghețat de alunecoasă
și plină cu lavă vâscoasă?

Am plânge cu toții
în valea umbrei morții
și nici măcar nu ne-am putea șterge lacrimile
până când curcubeul
ne-ar dezlega de pe ochi
bandoul de întuneric,
și de pe inimă, apăsarea de piatră.

Nu orbii sunt legați la ochi,
ci aceia care zic că văd
și privesc prin ochii șerpilor,
îngurgitând țărână,
și ademenesc Adami și Eve
să-și fure propria viață
din palmele străpunse de piroane
ale lui Hristos.

Pe scara de raze de lună
Am prins în cârlige furtună,
Tornade stârnind vijelii
Și gări cu peroane pustii.

Pe umerii razelor ei
Fixez în piroane fuștei
Să poată lumina de lună
Să-și semene vremea ei bună.

Acel ce-i în lume Lumină
Urmează-n curând să revină;
Făcutu-ți-ai, omule, scară?
O trâmbiță sună a ultima oară!

Băgați de seamă:
vremurile din urmă nici măcar nu bat la poartă,
năvălesc ca puhoaiele, purtându-și gunoaiele
în mințile-ncuiate și blestemate
ale celor ce vor să vă fure
suflarea de viață a Creatorului.

Ei n-au Dumnezeu:
singura lor rațiune e să schimbe legile rânduite
de Cel ce le-a săpat în piatră și în inimi,
spre a fi sfințite.

Cine nu pricepe că duhurile rătăcite
atacă în om mintea și inima și gândul
nu îmbracă armura lui Dumnezeu
și, dezertor, ajunge prădat de prădător.

A plouat în univers cu ceruri noi
venite din depărtări de mii de ani lumină,
semințele de galaxii încolțesc pe câmpii de infinit
dincolo și dincoace de timpul în derivă.

În diminețile perene, când se ia roua de pe stele,
se întâlnesc gândurile lui Dumnezeu cu gândurile mele
și, mărturisesc că eternitatea zămizlește flori
pentru ziua de naștere din nou a omului.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »