În pumnul meu stâng s-au adunat dureri
dar pumnul drept e plin de nădejdi în încercări,
piciorul meu stâng a fost împiedicat și n-a umblat
dar am alergat pentru el cu piciorul meu drept,
urechea stângă era asurzită și împietrită
și a auzit pentru ea urechea mea dreaptă, cea dezrobită

brațul meu stâng a fost în cătușă
dar cu cel drept am dăruit, până a mă dărui pe mine;
cotul meu stâng era învățat să lovească în piept,
peste inima apărată de cotul meu drept

umărul meu stâng a purtat crucea
iar umărul drept s-a răstignit pe ea,
ochiul meu stâng a fost legat la stâlp de nevedere
însă ochiul drept i-a fost călăuză
și i-a fost lumină în tăcere;
vorbirea mea stângă era răgușită și împleticită,
a mijlocit pentru ea vorbirea dreaptă și înțeleaptă

genunchiul meu stâng s-a frânt îngenuncheat de lume
dar lângă el a îngenuncheat și cel drept
de drag de Dumnezeu;
obrazul meu stâng a fost pălmuit și scuipat,
celălalt obraz s-a întors în locul lui și a iertat;
gândul meu stâng m-a pus la furat, m-a pus la cerștit,
dar cu gândul cel drept am dat înapoi îndoit

în inima mea stăngă am strâns întreaga lume
spre a o dărui inimii îndreptate și inimii drepte,
celei de aproape și celei de departe
spunându-le să bată a viață,
să nu bată a moarte

omul meu stâng a fost nătâng și n-a fost om,
s-a prăbuștit lângă un pom și-l văd plângând;
Omul meu drept l-a ridicat, l-a vindecat și l-a iertat;
prin sângele nevinovat l-a luminat,
să nu apuce să se usuce,
făcând dreptate prin balanța de la cruce.

omul meu vechi se mai trăgea din cimpanzeu
dar omul drept se naște doar din Dumnezeu.

Când vei rosti primul cuvânt
Să-l pui în vânt,
Lui să-l destini
Să nu ajungeți doi străini.

Când ai să faci primul tău pas
Să nu fie de bun rămas,
Fă din el zbor
Ca un balsam vindecător.

La prima sfântă întâlnire
Să mergi spre Mire,
Să-L aștepți
Spre-a-mpărăți printre-nțelepți.

Când sună trâmbițe cerești
Să te trezești!
Căci crapă zorii dimineții
Și se citește Cartea Vieții.

Suntem doar un pumn de țărână
pe care Dumnezeu îl frânge și îl sfarmă uneori în mâini,
apoi îl presară înapoi în țărâna din care ne-a scos

în mijlocul ei rămâne ceva ce
El, Domnul, nu-i dă drumul:
e vorba de inima mea, și inima ta
pe care ni le-a cerut să fie ale Lui,
chiar dacă au ajuns de piatră

ne-a promis, și mie și ție că le va face de carne,
suflând peste ele cu Duh de viață,
pentru că ne iubește, omule, atât de mult,
încât ne-a pregătit veșnicia împreună cu El.

Cine-i inimă stăpână peste stăpânirea ta?
În robia cărei roabe ar dori să mi te ia?
Cine îți aduce roade când hambarele sunt goale?
Cine, pentru veșnicie, la-nviere-o să te scoale?

Care pietre încolțite vor în tine-a încolți
Și în câte dimineți te trezești spre a trăi?
Umbletele-n miez de lume câte oare ai păzit
La apelul învierii să-mi spui că n-ai murit?

Lutul meu și piatra ta, cine toarnă Duh în ele?
N-avem dreptul a uita chipul Lui, formele mele;
N-avem drept a lepăda o făptură minunată
Pentru care a lucrat Tatăl meu și al tău Tată.

Slujesc sub crucea care înfrânge
Robia morții, prin plăți de sânge;
Caut poiata cu cor de îngeri
La poala crucii cu stropi de plângeri

Un prunc aduce din cer smerire
Să urce omul în nemurire;
Colind colindul atunci când ninge
Isus se naște și mă atinge

Isus se naște, mă nasc și eu
În mântuire, prin Dumnezeu.
Domnul coboară într-un copil
Să-nalțe omul blând și umil.

Eu, care am uitat că uit
Întreb: “de ce-ai uitat de mine?”
Pun întrebări printre suspine
Dar nu mai stau să Te ascult

Eu, care am vorbit prea mult
N-am ascultat când Tu vorbeai,
Mereu grăbit când apăreai
Eram doar bulgăr de tumult

Eu, care am crezut că-s eu,
Nu coboram pe scări smerite,
Mă-nfășuram doar în ispite
Și nu eram din Dumnezeu

O, Doamne, rupe-ncătușarea
De peste inima-mi de piatră
Căci mă căiesc, Te rog, Mă iartă,
Dă-mi în Hristos eliberarea!

De nu m-apuci, Doamne, de mână
Spre a mă scoate din ispită
Cum poate inima-mpietrită
Să bată vie în țărână?

Pentru nunta din cer se pregătește un singur meniu:

se iau zile de post care se lasă la smerire
lângă inimi încălzite pentru trezire;
din gândurile toate adunate
se-mpart pentru toți și pentru toate
mănunchiuri de bucurii, lumini luminate de bunătate

presărate cu rugăciuni, pâinile din cer,
se coc în rugul aprins, se țin la cuptor
până când inimile se despietresc deasupra lor,

bucatele cele mai gustoase
se trec prin casa celui sărac,
prea multele vorbe se tac și se curăță de uscăciuni,
limbile focului sacru se descos de fum din tăciuni;

băutura se va turna din graal,
împărțindu-se fiecăruia, pe rând și egal,
când omul întinde-va cana
ca nunul la nunta din Cana;
apa vie îmi ajunge mie, îți ajunge ție
să stâmpere setea pustie

pâinea se împarte cu Cel flămând,
cei fără adăpost se aduc în casă,
se dezleagă de post și se așează primi la masă,
cel gol și nenorocit se acoperă cu haina care i-a lipsit,
nu se întoarce spatele nimănui
că nunta aceasta este nunta Lui

se dezleagă lanțurile răutății,
pașii se pun pe căile dreptății,
lângă roadele inimii care trudește bătând
se așează roadele Duhului Sfânt

cei care trudesc, în cuptorul aprins, cu putere
vor fi răsplătiți cu înviere,
acei care veghează și nu dormitează
vor fi numiți urmași la nunta lui Hristos, printre nuntași

sosirea Mirelui și a miresei se va anunța
cu sunet de trâmbițe la răspântii de ulițe.
Nunta nunților e gata de sărbătoare,
nuntașii înviați în mireasă
așteaptă pe Mire-n picioare.

“Ce faci acolo, omule?”
întreabă Dumnezeu
“Îmi cioplesc inima spre a-i da
o formă de altă inimă” am răspuns eu, omul.
“Dar ce s-a întâmplat cu inima ta, omule”?

O! Doamne, s-a deformat,
se tot întristează, nu are bucurii
și nu visează; caută plăceri,
caută căutări, e din ce în ce
mai de piatră, nu iartă, nu iubește
se rătăcește de nu mai știu
unde s-o caut, de unde s-o adun,
uneori e gheață, alteori e fum;

plânge înfundat, obosește,
și mai ales nu ascultă și nu mai vorbește;
umblă desculță, se amăgește singură
se-adapă cu lacrimi din lingură

uneori nu o recunosc, și
nu mă recunoaște, nu mai stă în piept,
mi se pune ca junghiul în spate
și… nu o aud dacă bate;
fă cu ea, Doamne, ceva Tu! știu că știi
fiindcă eu nu mai pot a ciopli”

“Fiule” -mi-a spus El-
“dă-Mi inima de piatră și-ți voi da o inimă de carne,
ba, mai mult, voi turna peste ea
sânge din sângele Fiului Meu,
o voi curăța și în ziua aceea,
inima ta va fi și inima Mea
iar tu vei învia”

după ultimele Lui cuvinte
din inima de piatră a țâșnit
prin labirinte apă,
ca niște lacrimi, care sapă
tot mai fierbinte
în peșteri de suflet și minte.

Dumnezeu, când a zidit Universul,
a creat pământ,
ca să aibă materie pentru om,

restul l-a lăsat pentru planeta
asta a noastră
pe care a așezat-o printre celelalte stele
poruncindu-i lui, omului,
să o stăpânească
până când va plămădi
pământ nou și om nou.

Pentru că nu a vrut să lipsim din creația Lui
Dumnezeu ne-a trimis să ne naștem;
la primul apel am răspuns printr-un scâncet,
apoi am fost prezenți mereu, și tu și eu,
la apelul din bucurie, la cele din tristețe și din încercări,

am răspuns “prezent” cu râsete,
cu plâns, cu rugăciune,
da, am fost întotdeauna acolo

se tot vorbește pe acest pământ
de un ultim apel de la mormânt;
fiecare se pregătește
să răspundă în tăcere creștinește

cei care s-au îngrijit de sufletul lor
vor răspunde” prezent” la sunetul trâmbițelor;
vor auzi, că n-au dormit,
vor învia, se vor scula,
și nu-i mister:
în haine albe urca-se-vor la cer

pentru cei din urmă va fi un ultim apel:
vor fi aduse niște cărți și cartea vieții,
se vor citi numele din ea
și cele care nu vor fi scrise acolo
nu vor mai fi niciodată.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »