Furtuni izbucnite în pahare de ape
Dau coaja firavă să-și crape
Și parcă lovindu-se-n umbre de ziduri
În crustă de spume fac riduri.

Încorsetate-n chingi de zvârcoliri
Trimit fiori întregii omeniri
Să-și fluture ridatele steaguri de pace
Spre-a-și îneca furtunile-n găoace.

Din primul scâncet până lângă scrin
Oceanul din pahare este plin;
Când trec talazuri reci de buza lor
Oceanele cu spume se varsă în cuptor.

Rătăcim căutând polul nord al ecuatorului
ne învârtim într-un cerc,
sieși paralel,
și nu știm ieși din plan în spațiu
și din spațiu în veșnicie
până când luăm călăuză
steaua Betleemului.

Ieșind la prășit cu sape tocite
Se stinge cuptorul aprins pentru pite;
Prin holburi se țes rețele de planuri
Fiori de neghină cutremură lanuri.

Ducând către moară căruțe de saci
Cusuți peste gură, plâng oameni săraci;
Pe fețe de mese se-ntinde deșert,
Curg aburi de sânge din aerul fiert.

Cuibare de somn pe ghimpi de-așternut
Strecoară în vise dobânzi la-mprumut;
În coajă de mare scobesc estuar
Corăbii pirat pierdute la zar.

Se șterg de sudoare trudiții la sape
Se-apropie vremuri de umblet pe ape;
De lacrimi uscate ni-i inima plină,
Hristos ne așteaptă s-ajungem la cină.

TRUDIM
Trudim să zidim ani întregi la rând
Apoi dărâmăm bombardând;
Alergăm în sus, alergăm în jos
Apoi le întoarcem pe toate pe dos.

Trec zile și luni și ani după ani
Cu minți înrobite în maldăr de bani;
Vorbim iar cu șerpii ce vin către noi,
Ne vindem mai ieftin, căci suntem mai goi.

Mimăm sărbători venite din cer
Dar inima noastră e plină de ger;
Suntem însetați, dar otrăvim fântâni
L-am dat pe Hristos slujind alți stăpâni.

El încă mai plânge, El încă mai iartă,
Mai bate tăcut la oameni în poartă;
Se naște din nou în grajduri sărace,
Ne toarnă, o, Doamne, în inimă pace!

Ne spală cu sânge de sânge vărsat,
Îl iartă pe om de el și păcat!
Colindă cu îngeri, cu magi și păstori,
Și toarnă din nou în om sărbători!

Dau iarnă gata înghețată
pe vară dezbrăcată și bronzată
și toamne îmbrăcate în frunze ruginite
pe primăveri cu zâmbete-nflorite.

Dau cerc polar pentru ecuator
pe veșnicie dau ce-i trecător;
topesc zăbrelele de închisoare
să pun perdele noi de sărbătoare.

Vântur hambare roase de neghină
smulg buruieni să pun în loc grădină;
aleg mărgăritare să adun,
pun portativ de cântece-n alun.

Scutur de stele cerurile coapte
să încolțească zilele din noapte;
mă dau cu totul, tuturor, în toate,
urmez pe Cel ce duce cucea-n spate.

E așa de mare distanța între stele
că abia o cuprind privirile mele
și ale tale și ale lui și ale orcui
când îndrăznești infinit să descui.

Atunci, tremurând,cugetăm adânc,
și tu și eu:
“cât de măreț e bunul Dumnezeu
și cât de drept,
să lase să îmi bată Universul în piept.”

Există o gravitație a pământului din om
care îl atrage până în groapa
în care înlocuiește țărâna
cu altă țărână.

Cei care vor da piatra din inimă la o parte
vor avea parte de miracolul învierii;
atunci va curge lumină în loc de țărână
și stelele cerului
vor topi munții de gheață ai gerului.

Nesăbuită lume de condens
Aluneci pe un drum în contrasens
Între alegerea de-a nu mai fi
Și-mbrățișările de a iubi.

În fiecare zi alegi căderea
Și lacrima și plânsul și durererea
Și nu oprești războaiele din tine,
Plâng brazii tăi cu lacrimi de rășine.

Și lăcrimează ploile în nori,
Sughiți după zenitul din condori,
Îți scalzi în ape necurate trupul
Te însoțești cu groapa și cu lutul.

Spre ce abisuri oare te îndrepți?
Te strigă oamenii și nu-i aștepți:
“Intoarce-te la ziua învierii!
“Orice” alt drum va fi sortit durerii.”

Privind norii de sub poalele copacilor
poți vedea cum frunzele se scutură de ramuri
făcându-se așternuturi pământului,
iar crengile piaptănă cerul,
împletindu-l cu nuduri de vânt.

Ce lumânări rămân aprinse
În munți cu vârfurile ninse,
Acolo unde se dau lupte
Cu flăcări înghețate, rupte?

Poate doar lacrima de ceară
Din vârf de munte, se coboară
Îmbrobodită în cojoc
Purtând la sân vlăstar de foc.

Vărsând sămânță de lumină
În inima care suspină
Aprinde foc în rug, ce, iată,
Nu se va stinge niciodată.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »