Polii inimii sunt fierbinți,
teritoriul lor stăpânește
între sistole și diastole;
distanța dintre ei nu-i altceva
decât decât scurgere de timp;

Inversarea polilor
are punct de întâlnire
în orizontala și verticala crucii;

Îmbinarea lor, prin piroane,
ține crucea în picioare
iar pe ea se sprijină cerul;
talpa ei calcă pământul
și dedesubt rămâne amprentă:
o urmă de groapă.

Pare a fi pădurea bot de spini
Aduce de departe a suspin
Câte-o jivină încă o străbate
Cu uscăciuni și cu frisoane-n spate.

Câte-o nălucă îmbrăcată-n ceață
Presară-n păru-i răvășit mătreață
Apoi o piaptănă cu desfrunzire
Împrumutându-i aer să respire.

Colindătorii vii veni-vor vara
Să-și rezeme de crengile ei scară
Și aliați cu elegii de muze
Vor sărută pădurile pe buze.

Pădurea, de departe, fi-va oază
În care păsările se cazează;
În dormitorul dinspre răsărit
Îmbrățișa-vor vis nedormit.

Ne jucăm de-a viața
ca de-a v-ați ascunselea;
jocul începe când ne ascundem
unul de altul
iar mai apoi ne lăsăm găsiți.

Atunci când nu ne mai găsește
jocul se termină
și nu mai e cine număra
și nu mai e cine de cine
se ascunde,
nici unde.

Parcă intrase iarna-n hibernare
Deși era în drept să stăpânească,
Încremenea pământu-n așteptare
Și începeau copacii să tușească.

Cu ochii pironiți în calendar
Privirea iernii se încețoșează
Poate de milă, poate de amar
‘Și-ncarcă norii sacii de zăpadă.

Silabisind povești și amintiri
Părea că anotimpul adormise
Când începea, timid, cu fulgi subțiri,
Omătul să se-mprăștie în vise.

Atuncea s-a umplut din nou ograda
De piticoți cu sănii nevândute,
Îmbujorați îmbrățișeau zăpada,
O cucereau pe dealuri și redute.

Ce negri nori desfac sudori
Stârnind în fulgere fiori,
Crăpând cu bice-mprăștiate
Spinări de cer, întunecate.

Îngrămădite în burdufuri
Pe coasta ploilor pasc duhuri
Și rumegă a vocalize
Păzind oceane cu balize.

Dar vine brusc descătușarea,
Atunci oceanele și marea
Se-ascund sub apele sărate,
Plouă din nou pe săturate.

Pământul lung, pământul lat
Întinde-și scoarța la uscat
Sub arcuiri de curcubeu
Și laudă pe Dumnezeu.

Și eu și tu Îl lăudăm,
În palmă Lui ne-nfășurăm
Căci, după ce-a uscat potop
A pus Pământul iar la loc.

Privind la lume-n neputința ei
La trupu-i slab, atât de șerpuit,
Parcă-a scăpat din gropile cu lei
Și tremură de frig și gâfâit.

Și parcă nici nu ar avea picioare,
Privirea încă-i scurmă în țărână,
Aduce-a șarpe și a târâtoare
Și numai goliciunea-i e stăpână.

Zbârcită-n trup s-a zgâriat cu riduri
Mai poartă solzi uscați peste priviri,
Și peste tot o înconjoară ziduri,
Păcatele îi cresc în amintiri.

Nu-i nicio mână-ntinsă să-i ajute,
De nicăieri nu vine mângâiere,
Privirile și vorbele-i sunt mute
Și parcă te cutremuri de durere.

Dar inima i se întoarce spre Golgota:
O tainică lumină-o copleșește,
De datorii i se plătește nota
De-Acela care iartă și iubește.

Ce ierni viscolite ‘l-acopăr pe vulg
Când toată zăpada s-a nins într-un fulg
Și câtă căldură apoi îl topește
Că lava-n vulcani aproape-amuțește.

Ce dune-nămeți își spulberă poala
Și ce dimineți rup nopții zăbala,
Își pune lumina stindard curcubeu
Pe numele tău al lui și al meu.

Când schiuri de sticlă scot pârtii din grevă
Desfac rădăcini din noduri de sevă,
Apoi, sub bocanci și clăpari,
Descos din pământ Avatari.

Curând orice vale vetustă
Ajunge în calea îngustă;
Dă, Doamne, puteri s-o apuce
Spre cer, după poarta din cruce.

Se sparg cuvintele,
curg litere din ele
și nu știm să le punem iar la loc,
le-adună cerșetorii de pe drumuri
apoi, așa ciuntite
le vând în iarmaroc.

Hemoragia literilor din cuvinte
e ca un sânge negru, închegat,
e ca uscarea gândului în minte
în strâmtorări de inimi în păcat,
e ca vorbirea fără de vocale,
e un pustiu printre deșerturi goale.

Cuvinte știrbe, rupte și gângave,
cuvinte dezbrăcate și bolnave
vă vindeți goliciunea pe tarabe
și-n cărțile închise-ajungeți sclave.

Consoane și vocalele orfane
frământă zgură pe terasamente
și dau în clocot litere-n cazane
vărsându-se-n matrițele absente.

Dar vine vremea-ncetul cu încetul,
în litere se fac numărători,
se inventează iarăși alfabetul
și vin la școală iar învățători.

Ne-ntoarcem la Cuvântul de-nceput
la-Nvățătorul care S-a-ntrupat,
aude omul surd, vorbește omul mut,
cuvintele din nou au înviat.

Privesc la lume, de la capul ei,
La trupu-i slab, atât de șerpuit,
Parcă-a scăpat din gropile cu lei
Și tremură de frig și gâfâit.

Și parcă nici nu ar avea picioare,
Privirea încă-i scurmă în țărână,
Aduce-a șarpe și a târâtoare
Și numai goliciunea-i e stăpână.

Zbârcită-n trup s-a zgâriat cu riduri,
Mai poartă solzi uscați peste priviri,
Și peste tot o înconjoară ziduri,
Păcatele îi cresc în amintiri.

Nu-i nicio mână-ntinsă să-i ajute,
De nicăieri nu vine mângâiere,
Privirile și vorbele-i sunt mute
Și parcă te cutremuri de durere.

Dar, iată, se întoarce spre Golgota,
O tainică lumină-o copleșește
De datorii i se plătește nota
De-Acela ce ne iartă și iubește.

Se-ntorc semințele de la-ncolțit
Pe drumul cu tuneluri către spic,
În anotimpuri doar au poposit
Cât au citit scrisorile din plic.

Se-ntorc semințele de la-ncolțit
Pe drumul spicele aproape pline
Căci sacul lor de pâine-a fost sfințit
În templul liturghiilor divine.

Se-ntorc burdufuri agățate-n nori
Pline cu ape binecuvântate
Pe drumuri desenate de cocori
S-adape lanurile însetate.

Zorii de zi se-ntorc la vremea lor,
Se schimbă garda, sus, pe postament,
Se-nchină îngerii spre-a da onor,
Intră în gardă Noul Testament.

Se va întoarce și Isus, curând,
Așa promite Tata, Dumnezeu,
O gloată nesfârșită stă la rând
Și-n gloata asta, Doamne, sunt și eu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »