Prea obosit de lumi așa târzii
Am adormit cu patria la căpătâi,
M-am încălțat cu apele-i din munte
Când își lega comprese peste frunte.

La brâul ei am prins un tricolor
Cu litere ce ard și litere ce dor,
Precum o graniță de curcubeu
Căci m-aliez cu Dumnezeul meu.

Îi despletesc coroanele-nspinate
Cu mâini trudite și însângerate,
Orice urgii, oricând ar fi să vină
Tu, patrie, râmâne-vei regină.

Dacă-ar ploua cu focuri și tăciuni
Te-aș înveli cu cort de rugăciuni,
Ne vom ruga și știu, se vor topi
Piroanele ce-ar vrea-a te răstigni.

Pe patul patriei de suferință
Întind cearceafuri albe de credință
Și dacă mai transpiră sub perfuzii
Întindu-mi trupul să își ia transfuzii.

Eu cred și știu, așa va fi să fie,
Tu vei rămâne vie, Românie,
Din inima ce încă îți mai bate
Fac drum spre cer pe care-l vei străbate.

Se uită norii lung prin geam
Către oglinda din ocean
Și prea geloși pe-atâta apă
Își cheamă fulgere la sapă.

În alianța lor cu vântul
Norii întunecă pământul
Și pregătindu-și armamentul
Pornesc curând bombardamentul.

Adună tunete să tragă
Cu tunurile din ogradă
Țintind în noapte și în gol
Dinspre ecuator spre pol.

Abia când ploile cu ace
Scot săbii ude să atace,
Oceanul, înotând pe spate,
Închiriază ploi în rate.

Un steag de pace, din tranșee,
Pictează cer cu curcubee;
Se strâng la masa împăcării
Norii nearși și apa mării.

Când vine notaru’ să vadă
Contractu’ semnat cu zăpadă
Găsește războiul că țese
Pământului fețe de mese.

Atunci când împreunăm mâinile
războiul este legat și încătușat,
atunci când picioarele se opresc pentru îngenunchere
tac tunetele armelor și ordinele nebunilor.

Atunci când ridicăm privirile spre cer, rostind rugăciuni,
Îl vedem pe Cel ce ne ascultă rostirea,
pe Acela care se îndură de făpturile noastre
și ne spală picioarele spre a fi curați.

Dacă e să trecem prin valea umbrei morții
Dumnezeu izgonește umbrele
și varsă lumină, îngropând întunericul,
oprește potopul nelegiuirii cu zidul sângelui Lui.

Atunci când vom fugi de chipul monștrilor
ce ne-ar asemăna cu ei,
vom căpăta iarăși chipul Creatorului
pe care l-am pierdut în rătăcirea noastră prin lume.

Atunci când ne întoarcem de la roșcove, la Tata,
casa Lui e iarăși casa noastră,
și în locul risipei împrăștiate în lume
ne strânge în brațe atât de tare
că inima Lui e lângă inima noastră.

Numai atuncea, pacea care întrece orice pricepere
ne împresoară cu brâul ei de curcubeu;
restul e vacarm de lume și zvârcolire de dureri
pentru că pământul se cutremură.

Pentru că a fost nevoie
să se nască omul din nou
a trebuit să sufere Hristos.

Răstignindu-Se El pentru noi
și noi răsignindu-ne firea
intrăm nu într-o lume muritoare
ci în cea eternă
și avem dreptul deplin
să ne numim cetățeni ai cerului.

Acolo se pune capăt suferințelor,
se șterge orice lacrimă
și moarte nu va mai fi.

A alege a nu crede Adevărul adevărurilor
înseamnă a nu deschide
scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu
trimisă pe numele tău.

Intersecția timpului cu viața noastră
nu-i altceva decât o gară
în care ne îmbarcăm pentru a călători
spre veșnicie.

Ce trist că unii întârzie
la propria lor plecare,
întârzie să gândească,
până ce ultimul tren
și-a pierdut ultima răbdare
să aștepte.

Pierdut cuvântul ” zero”,
îl declar nul;
oricum, zero după virgulă
nu are nicio valoare.

Păzesc cuvintele păcii
De cele care se războiesc,
Feresc cuvintele binecuvântărilor
De nebunia celor care blestemă;

Mângâi cuvintele care se apără
De loviturile cuvintelor care atacă,
Înfășor cuvintele rănite
În bandajul cuvintelor vindecătoare.

Cuvintelor cărora le-au fost furate literele
Le dăruiesc litere de inimă
Și ele devin rugăciuni
În fața Cuvântului care a fost la început.

Cuvintele sunt vânt, sunt lacrimi și ploi,
Cuvintele sunt oameni, cuvinte suntem noi;
Înainte de tot și de toate
Cuvântul e iubire înviată din moarte.

Atunci când cutremure de lume
și cutremur de pământ
se produc,
parcă sângerăm cu suflet
și socotim durerile
după dărâmăturile
din noi
și de peste noi.

Încă avem de învățat,
atunci când ne hrănim,
cum să frângem pâinea
ca și Isus:

dinspre brazda întoarsă
peste sămânță,
spre Cina de taină
care îi dă trup
și care se împarte pentru toți muritorii
prin înviere.

Dacă ai purta pe umeri
Crucea ce a dus-o El
Ai ști pașii să ți-i numeri
Către jertfa Lui de Miel.

Dacă ai purta povara
Lumii-ntregi la tine-n spate
Ai pune pe ceruri scara
Să nu te scufunzi în moarte.

Dac-ai ști plânge cu sânge
În grădina Getsimani
Sus, în ceruri, n-ai mai plânge,
Nu te-ai topi în vulcani.

Dacă pâini ai împărți
Din pâinile înmulțite
Câtă lume nu ai hrăni
La mese cu vin și pite.

Dacă și tu, ca Mesia,
Ai puteri să faci minuni
E un semn că ești solia
Și lumina în genuni.

Între poarta de intrare
Pân’ la poartă de ieșire
Viața noastră-i o-tânjire
De-a ne alipi de Mire.

Ne e viața alergare
Între nepăsări și rugi,
Doamne, prin a Ta iertare,
Te apleci și ne dejugi.

Postari mai vechi »