Schimb lume rătăcită
Pe lume regăsită;
Schimb lume egoistă și rea
Pe lume cu inimă-n ea.

Schimb lumi amăgite
Cu mâini răstignite;
Dau toate averile mele
Pe cerul cu sete de stele.

Schimb noaptea fricoșilor
Pe cântatul cocoșilor;
Nevrednică inima mea,
Isuse, Ți-o dau pe inima Ta.

Eu știu și nu sper în zadar:
Vei face din ea un altar;
Mai știu c-o vei pune să bată
În viață nicicând terminată.

Schimb lutul uscat din mormânt
Cu ploaia din Duhul Tău Sfânt;
Dau toată a lumii avere
Pe taina din sfânta-nviere.

De nu era o zi și-o noapte
Și alte șase după ea
Nu erau cer și stele coapte
Și Universul nu-ncepea.

De n-ar fi dat Domnul să fie
O zi în fiecare zi
Cum ar fi viața noastră vie?
Din ce am fi putut trăi?

De nu era prima poruncă
De-a fi lumină-n infinit
Încă zăceam în humus încă,
Isus Hristos n-ar fi venit.

De n-aveam chip și-asemănarea
Cu-a Celui care ni le-a dat
Ne-mpresura întunecarea
Și-n viață nu am fi întrat.

De nu era o jertfă sfântă,
Un Miel, o cruce și-un altar
Nu ar fi fost moartea înfrântă
Și îngropată la Calvar.

De n-ar fi fost o înviere
Din morți a vieții vieților
N-am fi avut nici noi putere
De-a învia biruitori.

De nu era o rânduială
Și Legea Lui de nu era
N-am fi fost puși la socoteală
Nici eu, nici tu, nici el, nici ea.

Ce faci tu, inimă goală?
Cine te culcă și cine te scoală?
Cine te-mbracă atunci când ți-e frig?
Auzi tu atunci când te strig?

Cu cine vorbești când ești numai tu?
Mai ticăi a ceas a “da” și a “nu”?
Mai tragi tu semnale de-alarmă?
Mai scoți tu oștiri din cazarmă?

Ce faci tu când noaptea strecoară
Prin neguri o pâine amară?
Ai vreme, măcar să mănânci
La masa din colții de stânc?

De când n-ai ieșit la lumină?
Îți cresc iar nădejdi în grădină?
Colindă-te moșii crăciuni?
Te pui pe genunchi când spui rugăciuni?

Dar, oare, auzi, dar, oare, pricepi?
Sfârșești tu viața pe care o-ncepi?
Știi tu că atunci când sună trompeții
Citescu-se nume din Cartea Vieții?

Ecuații complexe în cărți,
Ecuații în cer și pe hărți,
În minte și-n piept, ecuații
Cu numere-ntregi și cu fracții.

Ecuații în gând și în vise
Cu numere încă nescrise,
Ecuații pe foi de hârtie,
Ecuații de viață-n chindie.

Paranteze rotunde și drepte,
Ridicări la putere, nedrepte,
Adunări și scăderi-radical,
La urmă, doar semnul egal

Rezultate corecte, rezultate greșite
Socoteli și răspunsuri pripite;
Cataloage cu note și medii închise,
Promoții de oameni pentru ceruri deschise.

Ce ceri tu, lume, de la mine?
Că eu am renunțat să-ți cer
Orice din ce mai ai în tine,
Eu cer un nume scris în cer.

Și ce să fac cu ce mi-ai da
Când toate ție-ți vor rămâne?
Rămâi cu bogăția ta,
Iau cerurile drept stăpâne.

Sub bogățiile de sus
Reverberăm ca un ecou
Pecetluiți în El, Isus,
Cu semnul nașterii din nou.

Care e prețu-nțelepciunii?
O, Doamne, Tu le știi pe toate:
Trecem prin mijlocul mulțimii
Purtându-ne o cruce-n spate.

Vulcanii nestinși lăcrimează cu lavă
Căci inima lor e pusă pe tavă:
“Gustați și vedeți cum fierb adâncimi
Topindu-se-n drag să vadă lumini”

Burdufuri de mări pansate cu ape
Grăpează cu pești năvoadele sparte;
Să tragă pescarii năvodul din rană
Între pâine și pești stau coșuri de hrană.

Fântâni abonate-n izvoare
Fac sfat cu deșert de-nsetare
Să fie verdeață, să fie viață!
În lume e iar dimineață.

Dantelă de fulgi, dantelă de ploi
Dantelă de voi, de ei și de noi;
Vulcani și adânc, fântâni și izvoare
Și totuși rămâne pămâtu-n picioare.

Ce-ți trebuie, lume, de-mi intri în casă
Cu cizme murdare și sabia scoasă?
Săritu-mi-ai gardul, îmi calci peste flori
Pe prispa-mi de lut împrăștii fiori.

Ai hainele rupte și ești nespălată,
Te clatini a vânt cu flamura spartă;
Îți zornăi la brâu un maldăr de chei
Furate din inima ochilor mei.

Nu numai în case cu oameni în ele
Pui steag de prăpăd cu flamuri rebele,
Te vâri în biserici cu duhuri lumești
Pocalul credinței din inimi să-l verși.

Nu știi că-Mpăratul veni-va pe nori
Să-i cheme la oaste pe biruitori?
Va fi detronată mândria-ți din tron,
Vei fi nimicită la Armaghedon.

Încărcate în vagoane,
stelele cerurilor
așteaptă semnal de plecare,
de la peroane,
după mersul trenurilor.

Locomotive, cu roți de galaxii,
pun în mișcare, emotive,
luminile vii.

În fiecare seară
opresc, din gară-n gară,
convoaiele de trenuri,
pentru-mbarcarea
spre veșnicii
a celor spălați de Isus pe picioare.

Cât încă așteaptă convoiul de trenuri
se poate, tu, lume, să nu te cutremuri?
luatu-ți-ai numai biletul de dus
spre țara în care domnește Isus?

Noi, oamenii am cucerit lumea
dar ne-am pierdut sufletul,
avem tot mai multe bogății
dar suntem tot mai nemulțumiți.

Ne-am înălțat tot mai sus
să avem de unde cădea,
suntem tot mai mulți
și ne iubim tot mai puțin.

Ne acoperim cu haine scumpe
și suntem tot mai goi,
învățăm spre a uita, uităm să învățăm,
îmbătrânim trăind puțin, și alergăm parcă pe loc.

Rătăcim în aglomerații,
deși sănătoși, ne facem operații
ne tatuăm inimile cu amprenta ciumii,
ne îmbătăm mințile cu vinul lumii.

Ni se pare că am avea de toate
și ne alegem cu nimic;
ne împiedicăm umblând cu spatele,
ne facem loc, printre semeni, cu coatele;
înafară de rugăciune totul e deșertăciune.

Se premiază
ultima expoziție de sculptură:

Pământul și-a pus fanioane
în sculpturile din canioane
și-n cele cu stânci,
în văile-adânci,
în lave vulcanic-nomade,
în peșteri și păr de cascade.

Între senin și curgere
cerul cioplește sculpturi de fulgere
și, dezvelindu-și toate straiele,
dezvelește statui de galaxii
împrăștiate ca paiele.

Omul, cu crucea în spate,
aduce statui:
legile lui Dumnezeu sculptate
în inima lui.

Postari mai vechi »