Miroase-a fiertură de lume
Trecută prin site postume,
Turnată-n pocale cu găuri
Și scursă-n abisuri de hăuri.

Miroase a stele de piatră,
A piatră de inimă spartă,
A soare cu razele ninse,
A zbor fără aripi întinse.

Pământul arid miroase-a crăpat,
Pământul din noi a nebotezat;
Miresme de flori miros putregai,
O! cât de departe miroase a Rai.

Miroase a vechi și nou testament,
Miroase a cruce de lemn;
Ce aer curat la om s-a întors!
Miroase Adam a Domnu’ Hristos.

Acea atingere divină,
Sub care duhul ne suspină,
Golește lutul vechi, uscat,
În gropi din care-a fost luat.

Apoi, o sfântă contopire
Între Mireasă și-ntre Mire
Va naște veșnicii în noi
În ceruri și pământul noi.

Va fi o nuntă-a nunților
Între Hristos și-al Său popor;
Vei trece tu de grănicer
S-ajungi la nuntă, sus, în cer?

Ai haina albă, nepătată?
Îți este inima curată?
Și numele pe care-l spui
Stă scris în Cartea Mielului?

Dar nu sunt eu cel ce întreabă:
“Aduci tu inima întreagă
Pentru această sărbătoare
S-o facă El nemuritoare?”

După ce s-au terminat stelele de numărat
s-au împachetat împreună,
fără să se atingă,
și s-au legat cu chingă
în prinsoare de soare
și cu nod de lună.

Apoi s-a făcut împărțire,
de către Mire:
s-a turnat infinitul de astre,
prin pocale de Paște,

s-au rânduit porții nesfârșite,
de împărății sfințite,
de unde vă vorbesc,
de unde vă gândesc,
și mai ales,
de unde vă iubesc.

S-au adunat cuvinte de la copii
și au dat joacă,
s-au adunat cuvinte de la bătrâni
și au dat înțelepciune

de la oameni în toată firea s-au adunat cuvinte
și au dat putere și muncă și îngrijorări;
s-au adunat cuvinte de la înmormântări
și au dat deșertăciune

s-au adunat cuvinte de la Dumnezeu
și au dat veșnicii
împărțite fiecăruia
numărul cărămizilor vii
ce-au rămas după ei mărturii.

Ni-i dor de miros de stele
și gust se lună
la o cină de taină cu Tata
pe covor de constelații

Ni-i dor să ne-arate spre infinitul
de după neultima stea,
aprinsă și ea
de porunca: ” Să fie lumină!”

Ni-i dor de harta cu îngeri
cu aripile unite deasupra chivotului,
peste capacul ispășirii
și Tablele Legii.

Prea mulți nebuni apasă pe butoane
Silind hamali la încărcat vagoane
Și ne brăzdează viața cu frisoane
În riduri adâncite-n canioane.

Prea mulți nevii, ca niște manechine,
Pozează cadaveric în vitrine,
Privind în gol spre mine și spre tine
Cerșesc colecte-n coșuri de destine.

Prea mulți debusolați ne busolează,
În bezna minții tâmpe navighează,
În jurul nostru moartea nu-ncetează
Și parcă cerul nu se-nseninează.

Prea mici pigmei, mai mici decât nimicul,
Își împletesc în hățuri șiretlicul,
Bolborosesc mai rău decât pelticul
Și aliatul lor e inamicul.

Prea mulți puțini se spală de rugină
Și prea puțini au ungerea divină;
Oricum ar fi, Hristos o să revină
Să dea poruncă de a fi lumină.

Niciodată prea mult,
totdeauna puțin
am mușcat din destin
când n-am vrut să-l ascult.

Nu se poate nimic
să se-ntâmple forțat
de cât ce ni s-a dat
de la mare la mic.

Sfredelim în răzor
că acolo-n adânc
lacrimi încă mai plâng
în viori de izvor.

Niciodată învinși,
poate numai căzuți,
poate surzi, poate muți,
ardem rugii, nestinși.

În capcane de lei
și sub ținte de cui
ne-nchinăm numai Lui,
nu la alți dumnezei.

Ecuatorul înfocat
Curge spre polul înghețat,
Meridian, după busolă,
Și cârmuit ca o gondolă.

Norii, cu sacii plini de ploaie
Se scurg, când cerul se-ncovoaie,
Peste o sete de pământ,
În semn de tainic legământ.

Stelele-n cer au prins miros
În drum croit după Hristos
Și se revarsă-n stoluri coapte
Să lumineze-n miez de noapte.

Lacrimi de stâncă, din izvor
Revarsă munți ‘napoi lor
Și înverzind deșert arid
Porți în oceane noi deschid.

Curg lumi pierdute-n iaz de foc
De nu mai are iazul loc,
Și totuși, Domnul se îndură
Golindu-l tot de viitură.

În chip de lut, turnând Duh Sfânt
Îl naște Domnul din pământ
Pe om, spre-a-I fi moștenitor
Acum și-n vecii vecilor.

Nu rănile deschise dor
Ci plugul dinaintea lor
Ce a brăzdat în canioane
Și spini și suliți și piroane.

Nu lacrimile au sărat
Oceanele în lung și lat;
Salina din adâncul lor
Tânjește după-ndulcitor.

Pământu-i tot rănit de spini
Deși-nfing spinii rădăcini
Și se hrănesc cu seva lui,
Tot zămizlesc în cruce , cui.

Nu omul a păcătuit,
Păcatul doar l-a cucerit
Luându-i viața-n stăpânire
Că nu L-a ascultat pe Mire.

Și nu se poate dezrobi
Până nu-nvață a iubi
Și nu se pocăiește iar
La poala crucii din Calvar.

Ramuri uscate, fulgerate
Prin răni cu brațe-ncrucișate,
Aduc prin frunze reci obol
Dinspre ecuator spre pol.

Cârduri de păsări călătoare
Împotmolite în ninsoare
Orbecăie în cer pe-o hartă
Întinsă pe-o natură moartă.

Nori încărcați cu ploi acide,
Mărșăluind prin lumi aride,
Fac semne-n fulgere de fier
Cu om pribeag și efemer.

Se-aud colinde de Crăciun,
Colindă îngerii-n ajun,
Promite Dumnezru în tinde:
Pământ și ceruri noi va-ntinde .

« Postari mai noi