Înainte de tot și de toate
Ar trebui legile judecate,
Ar trebui dezbrăcate
De hainele lor cu păcate

Iar cele ce vin din minți blestemate
Ar trebui condamnate la moarte.
Când vom avea aceaste-nțelepciuni
Nu ne vom arde tălpile-n tăciuni,

Învejmânta-vom legi în rugăciuni,
Vom fi mai sănătoși, vom fi mai buni,
Feri-vom bâlciul de deșertăciuni
Iar Dumnezeu va face iar minuni.

Ce repede se face mâine;
ce mult a trecut de când ieri
visam la ziua de azi
să o pun deoparte,
ca apa-n izvor
și sarea-n bucate

să-i citesc cu drag
dintr-o carte
despre prima zi a creației
și despre vremurile grele
care scurmă
cu nopți sângerii
în ziua din urmă.

Ce trist:
din argint el, omul, să facă monede de schimb
cu moartea Stăpânului,
apoi să le arunce în templu
la picioarele preoților,
și ei să cumpere, cu preț de sânge,
Țarina Olarului.

Chemat să răscumpere vremea
-că zilele sunt rele-
ce țarini mai cumpără omul?
pe cine îngroapă în ele?

Sculptâdu-și umbra-n straturi, pe perete,
El, omul, se-nvelește cu amprente,
Respiră aerul împăturit
Din cerul ce rămâne neumbrit

Doar treptele ce coborau urcarea
Mai înroșesc cu sânge înserarea,
Pe metereze de la orizont
Coboară-n bernă steaguri de pe front.

Oștiri uscate scapă din tranșee
Golind în lut pecetea de acnee
Și botezându-se în apele curate
Urmează îngeri cu aripi în spate.

O țară din care se scot banii
ajunge o țară săracă,
o țară fără minți luminate
se va întuneca în mediocritate.

O țară spoliată de propria-i avere
nu mai are strălucire, nici putere,
o țară aruncată la margini de țări
e ca un depou ruginit între gări.

O țară nedreaptă cu copiii ei
se va chirci sub dureri de cârcei,
iar cea care nu se descoperă în fața perilor cărunți,
se va stinge ca ecoul în creier de munți.

O țară căreia nu-i pasă de propria-i ființă
își merită băltirea de înec în neputință,
ajunge siluită de toți și despuiată,
nenorocită, murdară și prostituată.

O țară călăuzită de surzi și de orbi
se va vinde pe nimic în târgul de robi,
se va prețui pe nimic și mai puțin de atât
va ajunge rebut, va mirosi urât.

Acelei țări care nu-și păzește hotarele
i se vor sparge și prădui hambarele,
i se vor lua până și sacii de pe cântare,
i se va lua ultima haină de înmormântare.

Cine crede că aparține unei țări care nu-și aparține
are numele scris în cărți cu suspine;
se va citi catalogul la o oră de dirigenție:
Mai e vreunul viu? Mai e vreuna vie?

Există o școală a vieții,
dar viața nu merge la ea;

Absențele ei fals motivate
îi pun poverile-n spate,
rămâne mereu corigentă,
rămâne de tot repetentă.

Într-o bună zi, spășită și smerită
și-a luat inima de țărână în mână
și la ora cu disecții, de anatomie,
se plânge c-a făcut septicemie.

Vinovată, bolnavă și beată
se spovedește cu vorbă înceată:
“Bunule Învățător, eu simt că mor;
rostește spre mine un nume
și fă-mă în tot și în toate
o altă lume”.

Atunci, Învățătorul îi schimbă
și minte și cordul și limbă
și cuget și văz și auz
și-o pune să ardă pe rug;
apoi, pe un deal de iertare,
din sângele Său îi dă vindecare.

Suntem când mari, când suntem mici,
Suntem titani dar și furnici,
Suntem și morți, suntem și vii,
Când în Eden, când în pustii.

Când ne-nălțăm, când coborâm,
Când ne iubim, când ne urâm,
La margini de vieți trăim
Când arestați și când sublim.

Când ești prea sus, când ești prea jos,
Când ești smerit, când vanitos,
O, omule, prea schimbător
Cui și cu ce rămâi dator?

Ne-mpărtășiți cu vin și pite
Dormim în inimi împărțite
Și ne trezim mereu târziu
Rătăcitori în plin pustiu.

Eu om, tu om, el om, noi oameni,
Ne conjugăm în miez de fameni
Iar când ne stoarcem de țărână
Curgem în albie păgână.

Și totuși nu cădem în foc:
Mai este la Golgota loc
Să fim plătiți, noi, fiecare
Cu sânge de răscumpărare.

Și tot așa iertați-vă și voi
Cum v-am iertat și Eu când erați goi
Și când v-am scos din groapa cu noroi
Să nu muriți după potop de ploi.

Spre-a nu muri după potop de foc
Am pus o cruce-n inimi, la mijloc,
Și v-am vorbit adesea prin proroc
S-aveți cu toți în casa Mea un loc.

Dar voi vă rătăciți în plin deșert
Vă-cremeniți în cordu-vă inert;
Chiar dacă omenirea toată-a fiert
Eu încă vă aștept ca să vă iert.

Să nu te-ascunzi de Dumnezeu,
Să nu înșeli,
Să nu mai minți,
Să duci poveri când este greu,
Nicicând să nu uiți de părinți.

Nu mai fura,
Oprește-ți alergarea ta
Îngenunchind spre-a te ruga,
Și nu te vinde pe arginți,
Te ține-n calea celor sfinți
Și mai ales să nu-ți cobori
Nădejdea-n putrede comori.

Să nu hulești,
Să nu bârfești,
Întâi de toate să iubești,
Să fii un om, iar chipul tău
Să-l poarte pe-al lui Dumnezeu.

Să nu tânjești după averi,
Tânjește după primăveri
Și stai cu gândul la Eden
Plângând la crucea cea de lemn.

Câștigă-ți pâinea doar muncind
Să nu privești nimic cu jind,
Împarte-te la toți, cu totul,
Învață care-ți este locul.

Să nu te-nalți, spre-a nu cădea,
Te curăță de firea rea,
Treci prin furtună în picioare
Și scoate-ți inima la soare.

Celui căzut întinde-i mâna
Și nu lasa să-l prindă tina,
Pe hăituiții cu ogari
Scoate-i din mână de tâlhari.

Hrănește-l azi pe cel flămând,
Îmbracă omul tremurând,
Fă foc în casa înghețată,
Nu-l ține pe străin la poartă.
Să nu trăiești cum ai muri,
Fii fericit în orice zi,
Să fii mereu mulțumitor
Și dă-I lui Dumnezeu onor.

Fii trup de om în trup de sfânt
Și nu uita că ești pământ;
Să nu-ți lași inima bolnavă
Și mută-te în trup de savă!

Dacă am învăța umblarea
desculți de picioare,
ne-am încălța cu genunchi
și am asculta curgerea sevei
între rădăcină și trunchi.

Ne-am face timp să învățăm
declarația de dragoste a vântului
șoptită florilor, în fața altarului
de pe harta răsturnată în ierburi de vară.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »