Se face dimineață de la făclie;
soarele și-a luat concediu
pe partea cealaltă a pământului,
acolo unde nisipul se bronzează
și vântul, cu nori desenează.

În amurg
făcliile aprind lumânări care curg
să plângă cu lacrimi de ceară
din groapă în groapă,
din gară în gară;
apoi se vor stinge odată cu stelele
căci soarele își pune în deget inelele.

Voi împărțiți la vulg doar lama de plug
și sapă și coasă și junghiul din “oasă”,
voi trageți tot focul pe turtele voastre
turnându-ne sare în rana din coaste.

Vi-s seci și deșarte cuvintele goale,
vă strângeți avid averile-n poale,
scrutați cu mânie la roabe și robi,
în sus nu priviți că ochii vi-s orbi.

Averi împărțiți hapsân între voi,
nimicu-mpărțindu-l cu golul din noi,
loviți cu potop în arc-curcubeu
și Îl furați pe bunul Dumnezeu.

O, oameni în teatru livresc
mă rog pentru voi și postesc;
Tu, Doamne, îți iartă nebunii
robiți de ispitele lumii!

Pe calea largă, neîncolonați,
Se scurg puhoaie de Adami damnați;
În față se deschide larg o poartă
Spre crucea unde toate li se iartă.

Dar, cât de trist: convoiul nu oprește;
La poartă, amețit de vin, privește,
De veșnicie prinde-a-și bate joc
Alunecând către un iaz de foc.

O, Doamne-ntreabă-i Tu pe fiecare:
“Ce nebunie poate fi atât de mare
Atunci când Tu Te dai la om cu totul
El să aleagă întunericul și focul.”

Arându-și aria, țăranul român,
sub ultima glie se-ngroapă pe el
pentru ca cei care vin din urmă
să recunoască pământul patriei
după oseminte cu mâinile pe piept
împreunate a rugăciune și cruce
și mai ales după cum plâng.

Dacă-l vom vinde veneticilor
nu vor duce pământul în țările lor,
dar își vor trage țara
peste pământurile noastre.

Închide ochii doar spre a visa,
Vorbește numai dacă spui ceva,
Învață a tăcea asurzitor de tare,
Și mută calea largă pe cărare.

Când ape-nvolburate se răzvrătesc întruna
Să dai porunci de-a potoli furtuna;
Alunecări sub pași când dau să sape
Îți rânduiește drum umblând pe ape.

În fiecare zi, în prag de răsărit
Privește-n zare cât ai de iubit
Și-atuncea când ajungi în înserare
Ia-ți cina ta cu pâine și cu sare.

Să te scufunzi în nopți cu porțile deschise
Și trage țolul lumii peste vise;
Așează-te la rând spre a visa
Iar când te vei trezi vei învia

Pentru că numai în cer era loc de întâlnire a stelelor,
pământul s-a oferit să le găzduiască
sprijinindu-le, peste noapte,
pe linia sa de orizont.
Drept mulțumire ele i-au dăruit
o alee
cu stele vărsate
din Calea Lactee.

« Postari mai noi