Voi ați furat până și ziua de mâine
celor care și-au adunat lumina în ea,
nu i-ați lăsat măcar capetele
de zori și de apus,
nu știu unde le-ați pus.

Dar știu că veți plăti
pentru lăcomia de-a fura din stele
și mai știu că va fi târziu
să dați înapoi câmpurile cu flori
și cele cu oi.

Voi ați furat și de acolo unde
nu era nimic, ați furat aerul;
pe coridoarele goale și reci
vibrează suspine și vaierul.

Când știi că-L ai pe Dumnezeu deasupra ta
Ce mai contează lumea-ntreagă rea?
Care vrăjmaș cutează-a ne lovi
Când Tata nu-ncetează-a ne iubi?

Și ce dacă pe mare e furtună?
Nu-i barcă ta în mâna Lui cea bună?
Și nu S-a răstignit El pentru toți
Să nu rămânem după moarte morți?

Și ce dacă-ntunericul e prea vâscos
Când L-ai ca frate pe Isus Hristos?
Pot să se munte munții de la loc
În față noastră El e stâlp de foc

În urmă învelește un popor
Cu ocrotire sfântă-n stâlp de nor;
Și ce dacă pustiul ne-nconjoară?
El face pentru noi, în cer, o țară.

Și fi-vom veșnic cetățenii ei
Căci n-am curvit cu falșii dumnezei
Și am crezut și credem cu tărie
Că Cel ce-a înviat o să ne-nvie.

Pământul vorbește cu rădăcinile pomilor
și se zămislesc fructele;
vorbește cu vântul să scuture frunzele pădurii
în palmele naturii

Când vorbește cu florile
se varsă culorile
din găleți de petale
printre raze de soare

Pământul vorbește cu omul
-ca de la țărână la țărână-
ea, huma, din groapa tristeții,
el, omul, la capătul vieții.

Pământul vorbește în fața altarului,
prin oameni,
în numele Mirelui,
vestind venirea Lui,
să-Și ducă acasă Mireasă
gătită de nuntă,
sărbătoare,
la care ai fost chemată și tu,
ființă gânditoare.

Pământul aude spusele vântului
fiecărei frunze
și firelor de iarbă.

Aude tunetul din cămările cerului
și tăcerile misterului,
vorbește cu susurul de apă
și cu semințele de zori când se crapă.

Aude vulcanii când fierb
și pașii căprioarei lângă cerb,
aude ploaia cum vine,
pe șine,
din gară în gară,
uitată în noapte afară.

Pământul aude și spune mai departe
că nu există moarte
decât o trecere
prin porți de intrare-ieșire
spre ceea ce numim nemurire.

Pământul are memorie:
ține minte că am fost luați din el
și ne cere înapoi.

Ce i-am putea dărui noi, oamenii, la întoarcere
și la ce i-ar folosi darurile?

Dar, nu.
Am fost împrumutați cu cer
și s-a plătit pentru noi
preț de răscumpărare în sânge.

Suntem cetățeni ai cerului,
iar pe pământ, doar peregrini
și trecători,
cât să ne numărăm tot mai grăbiți anii
ca pe un mărunțiș.

Sângele Tău, Doamne,
curge prin sângele meu
și când întâlnește
o vale de oase uscate
le învie, pentru totdeauna,
pe toate.

Un înger fără haine
(pentru că îngerii sunt duhuri slujitoare)
vestește din trâmbițat în trâmbițat
-vibrându-ne plămânii-
tainele cerului
celor adunați, de bunăvoie,
la crucea din Dealul Căpățânii
așteptând nunta Mielului.

Cine/ce ești tu viață?
unii nu apucă nici să te vadă
pentru că treci repede
unde te duci de nu aștepți pe nimeni?

ce lași după tine?
și dacă ne dai întâlnire în nemurire
înseamnă că vom afla într-o zi
-așa cum ne-ai spus, Doamne,
de atâtea ori-
că pe pământ sântem
străini și călători.

Viața e asemenea unui lanț
în care fiecare za o ține
pe cea de după ea.

Fiecare zi, întreagă, dezleagă
za după za
până când ultima verigă strigă:

“Eu nu sunt legată de nimeni, defel
și vreau să rămân un inel;
sunt toată, rotundă, completă
și cer să să fiu pusă la nunta din cer
verighetă.”

Când vin lucrătorii, în vii, la cules ,
Lumina din stele clipește mai des,
Sunt strugurii gata a plânge
Cu must și cu lacrimi de sânge.

Și vi-va ea, vița, cu rod
Din est înspre vest, din sud înspre nord,
Va curge prin sânge un vin
Să mântuie omul creștin.

Cei care așteaptă a fi lucrători
Începe-vor lucrul în zori;
E vremea ciorchinii să fie culeși…
Ce mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

Nici nu apucă lumea să-și reverse
Galopul în statuile ecvestre
Căci șarpele în soclul lor coboară,
Ca în Eden, să amăgească iară.

Scobind țărână-n oameni dezhumați
Încoronează regii blestemați,
Orbindu-ne cu îngeri de lumină
Iar junghie, ucide și dezbină.

În ochi de orbi coboară întuneric
Din duh de amăgire, luciferic;
Cohorte rătăcite urmează trist
Proorocul mincinos și pe-Anticrist.

Se-aude-o trâmbiță, tot mai aproape,
Vine Izbăvitorul să ne scape
Și în oștirea Lui sunt înrolați
Cei care prin credință au fost răscumpărați.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »