De ce nu pleci și tu din țară
În negura îndepărtată?
Întreb a nu știu câta oară
O pasăre neajutorată.

De ce te-ai despărțit de stoluri?
De ce ai rătăcit de cârduri?
De ce nu zbori ci calci în goluri
Scurmând în frunze ca de hârburi?

Ți-ai rătăcit busola spartă?
Mai ai ceva pe-aici a face?
Ori nu mai știi pe care hartă
Sunt țările în care-i pace?

Dar întrebări după-ntrebări
Nu au primit niciun răspuns;
Mă uit în cele patru zări
Și iată, iarna ne-a ajuns.

Am vrut să iau în adăpost
Acea ființă-naripată;
Nu mai era, ori nici n-a fost,
Și nici nu va mai fi vreodată.

Pasăre-aceea poți fi tu,
Pasăre-aceea pot fi eu:
Schelet de hârburi, dacă nu
Ne ia în palmă Dumnezeu.

Voi faceți foc să iasă fum
Și nu să vă-ncălziți la el,
Vă rătăciți prin șanț de drum
Urmând un alt emanuel.

Voi secerați din lan neghina
Și grâul vi se putrezește,
Uitați să mai udați grădina
Unde Isus împărățește.

V-ați născocit noi sărbători
În care v-adunați cu toții
Deși v-am spus de-atâtea ori
Să nu întindeți mâna, morții.

Tot scormoniți cuvinte oarbe
Și-n adâncimi, după lumină,
Iar întunericul vă soarbe
Uscându-vă la rădăcină.

Pe drumuri largi, tot mai lățite,
Alunecați, ca o nălucă,
Către abisul ce-și înhite
O pradă care se usucă.

Mai este loc, mai este vreme,
Oricine ești, oriunde-ai fi,
Întoarce-te și nu te teme,
Isus Hristos te va primi.

Mările se joacă cu oceanele de-a apa,
Sudoarea și pâinea se joacă cu pământul de-a sapa;
Stelele se joacă pe cer de-a mărgelele,
Corăbiile se joacă cu marea de-a valul și velele.

Vântul se joacă pe frunțile pomilor cu frunzele,
Sărutul se joacă de-a inimi curate cu buzele;
Nori transpirați în desagi se joacă de-a ploaia,
Penița și gândul cernelii se joacă de-a foaia.

Culorile-n flori se joacă de-a fluturi
Fântânile-adânci se joacă de-a ciuturi;
De-a toamna se joacă un soare târziu
Când păsări, pe cer, cu stoluri ne scriu.

Zăpada și iarna se joacă de-a gerul,
Cetatea și țara-ntărită se joacă de-a fierul;
De-a frica și teama și fuga se joacă doar lașii,
De-a ce-o fi să fie cu lumea se joacă urmașii

Dar ce va fi veșnic cu omul nicicând n-a fost joacă;
Ființă bipedă, cu Domnul te du de te-mpacă!
Nu-i joc între cer și pământ de-a tăcerea,
E cruce, e nou legământ, e-nvierea.

Sumă de ființe îndrăgostite,
tangente la inimi și buze,
adunate în mulțimi de câte doi,
și împărțindu-se fiecare celuilalt

Fracții de întreg și fracții de fracții,
ecuații rezolvate și nerezolvate,
radicali de esență și radicali liberi,
rădăcini pătrate, rotunde, de voință
și mai ales, rădăcini de credință.

Paranteze închise de vieți
și paranteză deschisă de eternitate,
scăzute, înmulțite și adunate
și mai ales rezultatul final
la tot și la toată:

Dragostea nu va muri niciodată!

Da. Oamenii sunt frumoși
pentru că poartă chipul lui Dumnezeu;
și oamenii mici, ca oamenii mari,
sunt tot frumoși
pentru că sunt oameni.

Da. Florile sunt surori cu fluturii
și unii și alții trăiesc doar o vară;

Da. Stelele nu sunt mici doar că sunt depate
iar apropierea depărtărilor
trezește suspinele mărilor.

Da. Frumusețea vine și trece
dar trecerea spre frumusețe
duce în cer.
Da. Veșnicia ar fi și fără noi
dar Dumnezeu tocmai pentru ea ne-a creat.

Minusul și plusul intră în recul
Și împreunate zămislesc pol nul;
Albul și cu negrul nasc în cenușiu
Răceală și umbre, arsuri și pustiu.

Frigul și căldură puse la un loc
Ademenesc oameni spre iazul de foc;
Muntele și marea când își schimbă locul
E semn de alarmă că e gata jocul.

Tineri și bătrâni, așezați la cozi
Așteaptă scrisori de la antipozi;
Lungul și cu latul, destrămați în laturi,
Se pun în genunchi să repare paturi.

Adâncul și-naltul, inamici, opuși,
Croiesc alianțe, nimănui supuși;
Lumini și-ntuneric, dezbrăcați de zile,
Cer azil plătit la porți de azile.

Îngeri sfinți și demoni, războiți în cer,
Plantează stindarde în om efemer;
Oameni, dobândind chip dumnezeiesc,

Până și moartea întârzie uneori
și parcă umblă pe nimerite
și încurcă adrese
și nume și vremi încâlcite

sau, cel mai des, vine prea devreme
și nu-și face timp să aștepte,
mereu prea grăbită,
ba urcă, ba coboară
și oameni și trepte
spre timpul ce zboară.

Cu ce desagi te târâi
spre depozite de pământ
-că-i soare, că-i ploaie, că-i vânt-?
și de ce mârâi, mânioasă,
purtătoareo de coasă?
îți vine vremea și ție să ieși din joc,
să fii aruncată în iazul de foc.

Se făcea că suntem atât de liberi
încât ne-au crescut aripi din libertate;
drept urmare am câștigat
încă o dimensiune a existenței.

Ne odihnim mai mult pe cer
decât pe pământ
pentru că suntem mai aproape de infinit
și de veșniciile care au fost, sunt
și vor fi și ale noastre.

Se făcea că visăm fără să dormim,
se făcea că suntem gândul lui Dumnezeu
la care ni s-a făcut parte
spre a scăpa pentru totdeauna de moarte.

Ultima zi de viață
nu este în urma noastră,
va fi mereu în față,
după colț,
ca nu cumva s-o vedem,
și la o distanță oarecare…

Pământul are ochi
în care stelele privesc
căutând mireasă
pentru nunta din cer.

Postari mai vechi »