Nu-i destul să mergi înainte
dacă nu ai mișcat măcar o parte din lume după tine,
nu-i de folos să construiești palate
dacă în inimă nu ai loc de palat.

Nu-i deajuns să lași urme în forme de pași
dacă nu știi să pui peceți în urma ta;
nu ajunge să trăiești consumând viață
câtă vreme viața ta nu-i trăiește pe alții.

Nimic nu înseamnă un capăt de drum
dacă de acolo nu pornesc alte drumuri;
iar somnul care nu a zămizlit măcar un vis
aduce a viață prescurtată.

Nu înseamnă nimic să duci poveri în spate
și să lași la o parte desagii cu comori;
și, ce folos să nu lași jos averile lumii,
ca să-L poți îmbrățișa pe Hristos.

Nu vreau să am dușmani,
Nu mă dezic de ei
Și îi declar pe toți:
Ocrotitorii mei.

Pe cei ce m-ați mințit
Vă binecuvântez,
Pe cei ce m-ați furat
Vă iert, vă-mbrățișez.

Pe bârfitorii mei,
Pe cei ce m-ați urât,
Vă port în rugăciune
Și nu numai atât.

Pe cei ce mă rănesc,
Pe cei ce mă-njosec,
Vă pun în miez de inimi
Și-acolo vă iubesc.

Să nu-mi dați înapoi
Din ce mi-ați fi datori,
Plătesc în locul vostru
Și de mai multe ori.

Cum oare-n chipul meu
De humă, lut inert,
Ar prinde chip Hristos
Dacă n-aș ști să iert?

Colindați-L pe Prunc
și El vă va primi cu pâine și vin,
vă va împărți
merinde din pâini înmulțite
și faguri de lapte și miere
din țara promisă.

Își va împodobi grajdul
cu aur, smirnă și tămâie
și cu stea călătoare
de pe drumul magilor.

Colindați-L , că și îngeri Îl colindă
iar păstorii își colindă Păstorul
și vestea bună colindă lumea
ca nu cumva să doarmă
în noaptea întrupării.

Colindați-L pe Cel ce aduce daruri
și pace-ntre oameni
și bună-nvoire,
pe Cel care iartă și care mântuiește,
colindați-I colindul, dumnezeiește!

Colindați-L pe Prunc
voi, prunci și oameni mari,
colindați-I colind de lumină!
În scutece, azi, Isus a venit
iar mâine , ca Rege-o să vină.

O inimă vie, smerită adu
în miez de colind de mister,
pe nume, chemat ești omule, tu,
la masa întinsă în cer.

Întruparea Domnului și nu Crăciun,
pășire smerită pe cale de stea luminoasă
și nu alergări fără oprire,
împărtășire cu bucate din cer
și nu îmbuibare.

Armonii de bucurii în colinde,
nu închinări în tumult de vacarm,
cu îngerii împreună cântări de iubire
și pace-ntre oameni și bună-nvoire.

Curățire de inimi și nu de covoare,
îndestulare cu hrană pentru suflet
și cu pâinea de toate zilele,
apoi mulțumiri
și nu adormire-n beții.

Iertare deplină și milă,
și mână întinsă să ridice,
vindecare prin dragoste și nu pe bani,
pentru toți, până la căpătâi de dușmani.

Întruparea lui Dumnezeu în om,
îndumnezeirea omului în Fiu,
aduce a mare sărbătoare
pe care cerul o scrie în calendare.

După 30 de ani:
am fi putut să fim ceea ce nu suntem,
am fi putut să să umblăm,
ba chiar să alergăm
și să nu ne târâm;

puteam să nu ne înodăm lacrimile
ci să ne curățim cu ele ochii
și inimile de zgură,
am fi putut să divorțăm de patimi și ură

ne puteam lua pământul înstrăinat acasă,
puteam fi mireasă la-ntoarcerea lui;
am fi putut să nu ne vindem munții
și măruntaiele lor,
să nu fi tăiat picioarele pădurilor

puteam să nu ne înstrăinăm copii
și frații și părinții, la alții,
am fi putut să umblăm pe jos,
după Hristos;

dacă noi ne-m născut
și tânjim să fim stăpâni,
în 30 de ani ar fi trebuit să se fi născut
milioane și milioane de români

am fi putut străbate liberi țara,
în lung și în lat,
ne-am fi putut odihni în propriul pat,
și nu înghesuiți și nici vânturați,
ca pleava din semințe,
puteam culege roade
după atâta sudoare și suferințe

dar, după ce-am dormit,
ne-am dus să ne culcăm,
am uitat să visăm, să respirăm libertate,
am uitat să ne rugăm Celui
ce toate le poate-mplini,
am uitat, am uitat a iubi.

Ridică-ne, Doamne, din pat de lăuză,
desparte-ne focul de spuză,
adu dimineața-nvierii în noi,
ne lasă la vatră!
E prea mult război.

O! Haită a lumii:
au venit vremi de vânătoare;
hăitașii vor trage la sorți,
care să fie vânătorii
și care vânatul.

Vântul va bate în gong
și va aduce miros de pradă
și de praf de pușcă;
haită a lumii,
ogarii tăi mușcă.

Încă se moare-n timpul vieții
Și nu când ea s-a terminat,
Cât nu vezi zorii dimineții
Nici pe Hristosul înviat.

Nici solzii de pe ochii nu cad
Cât nu se spală de Damasc,
Rămâne sufletul nomad
În cei ce-n Domnul nu renasc.

Apune soarele devreme,
‘Nainte de a răsări,
În inima care se teme
Să schimbe nopțile în zi.

A răsărit însă lumină
În Betleem, într-o poiată,
Să-l curețe pe om de vină
Prin harul dragostei ce iartă.

De-aceea noi rostim colinde
Și rugăciuni de pocăință,
Iar veșnicia va aprinde
Lumini în inimi de credință.

Ați băgat de seamă
că oricât de multe ar fi stelele,
nu se învecinează decât cu
distanța dintre ele,
cu întrebările
care reazămă scările
și cu privirile
care iscodesc nemuririle?

-Copilul meu ,
tu urcă-te pe scară!
-Dar, tată,
scara nu se reazămă de nimic.
-Se reazămă , fiule,
pe stele și pe urcare,
se reazăma pe capătul zilei de azi
și pe cea care vine după ea

Tu, copilul meu,
urcă-te pe scară,
și eu voi fi acolo,
am luat-o înainte cu o generație,
am urcat și eu, iar la capăt
ne așteaptă Dumnezeu.

Urcă-te lume și tu,
o altă scară nu-i;
Tatăl a rezemat scara
de crucea și inima Fiului Lui.

Dă-mi lacrima ta
și-ți dau lacrima mea;
să facem schimb
pe buză de inimă
și în valea vieții curgătoare!

În cealaltă,
El ne va șterge
orice lacrimă
pentru că inima
va fi să fie a Lui,
iar noi, deja vom fi plâns a iertare,
fiecare cu lacrima celuilalt.

Postari mai vechi »