Un vis și o “visă” țin poarta deschisă
Să intre-n grădină lumină
Din creștet de pom, prin inimi de om
În scorburi de sub rădăcină.

Un vânt și o vântă de ploaie se zvântă
Și, ca o licoare din raza de soare,
Plantează vieți în dulci dimineți
Cu sapă de apă, la porți de agapă.

O ișă și-un iș se-ntorc pe furiș
La poarta din Rai să cânte la nai
Un cântec de jale, când, iesele-n cale
Un șarpe-mpletit, cu capul strivit.

În drumul pe jos i-ajunge Hristos
Făcându-Și zăbavă, așa îi ntreabă:
“Bărbat și femeie: de unde-aveți cheie
Să treceți de poartă, cât viața vi-e moartă?”

Îi văd întristați, îi văd rușinați
Pe “oamă” și om, smeriți , sub un pom
Din care-au furat, căzând în păcat
Și-acum, fiecare, așteaptă iertare.

Atuncea, Isus, Trimisul de sus,
Ia pomul, Se duce, Își face o cruce
Da, El, Dumnezeu, să nu mă urc eu,
Ia crucea cea grea și urcă pe ea.

Mi-e așa de rușine, că El, pentru mine,
Să nu fiu strivit, S-a pus de-a murit.
…………………………………………
Sub poarta deschisă, un iș și o ișă
Prin chei de iubire au iar nemurire.

Și pensionarii pleacă în concedii
la margine de mări îndepărtate;
ca drept dovadă își aruncă zarurile
și se duc să vadă de unde vin valurile.

Numai că în mijlocul mării în coacere
nu își mai iau bilete de întoarcere;
așa se face că numărătoarea de la maluri
e ca însumarea aleatoare de zaruri.

Dar cine mai știe astăzi număra?
și cine mai știe a măsura
distanțele ce anii-i invadează
și semne de-ntrebare desenează?

Apoi, din cataloagele postume
se șterge cu uitare și nume și prenume;

Într-un târziu, din mările adânci,
deasupra apelor vor crește stânci
ce dau de veste lumii în asediu
că vin pensionarii din concediu.

Îi cheamă Domnu să lucreze via
a cărei roadă este veșnicia;
începe lucru-n zorii dimineții
cu numele înscrise-n Cartea Vieții.

Hoții de pământ au buzunărit
zăpezile;
dar, ce vine din cer nu poate fi
altceva , decât puritate.

Pe podul iertării
orice prăpăstii pot fi trecute,
iar podul credinței
duce întotdeauna în cer.

Când fluturii își pierd aripile
se transformă în omizi,
ca oamenii, care, fără aripi,
ajung niște târâtoare.

Podul împăcării,
dă voie soarelui să apună,
iar cel al iubirii
lasă soarele să răsară.

Vorbele care nu mângâie
se numesc pietre,
cele care vindecă sunt
stânci de scăpare și stânci de urcare.

Podul dintre inimi, cel de piatră,
treci-l Doamne, Tu, ca nu cumva
să se împietrească și inimile
atunci când nu iartă.

Din podul bucuriei,
întotdeauna o jumătate este a mea,
cealaltă jumătate
este a ta, oricine ai fi.

Dacă împarți cu mine lacrima,
eu o iau pe cea care plânge,
îți las ție, lacrima
care se bucură.

Podul între întuneric și lumină
să rămână, Doamne, deschis!
trimite-i pe oameni să-l treacă
până nu se face prea târziu in Paradis!

Știu că într-o zi îl vei ridica,
îl vei închide,
asa cum ai închis cu mâna Ta
corabia lui Noe,
după ultimul urcat în nemurire.

« Postari mai noi