Luându-i pământului inima de țărână
Dumnezeu l-a zidit pe om,
și în locul acela a rămas o groapă;

În ea se varsă, de atunci , cutremure
și vulcanii și apele mari și apele mici
și umbre legate de nopți,
luceferii copți și necopți.

O poate umple doar piatra
dată la o parte
de pe mormântul lui Hristos,
să fie din nou pământul rotund,
iar tu să nu te ascunzi
și eu să nu mă ascund.

Pământule, tu: ai fost zidit de Creator,
de sub coasta ta m-a modelat pe mine, om,
după chipul Lui,
să te stăpânesc
și să nu mă ții rob îmbrățișării tale
pământești.

O! Biată știință de viață trecătoare,
lăsate-vei ocupată vreodată
de adevărul vieții nemuritoare?
te-ai apucat să cercetezi celulele, toate,
care, oricum, sfârși-vor în moarte.

Mai mult, până la această ultimă împerechere,
vor trece prin zbârcituri, nevoi și durere;
vor fi încorsetate din părțile toate
în trei dimensiuni limitate.

Implantate în timp și legi de mișcare
rămân condamnate la neeliberare,
rămân trecătoare și fără speranță,
datoare mereu, mereu în restanță.

Învață și tu, știință de viață
învață! învață! învață!
chiar orbecăind, la lumini de lanternă
că viața-i făcută eternă.

Făcută-i din legi de minuni
a nu se-ncorseta în dimensiuni,
a n-avea dureri, a nu avea patimi
a nu avea patul de lacrimi.

Învață, știință de viață,
învață cu biblia-n față!

– De unde vine o așa simfonie?
– De la pianul cerului, unde îngerii
apasă pe fiecare stea,
cântând cu lumină.

Oamenii fac ecuații complicate
spre a descifra tainele universului
și mișcarea luminii.

Odată, Cineva a poruncit
să fie lumină,
și a fost,
a întins cerurile și i-a făcut legi

Mai mult decât orice,
a suflat în nările unei țărâne sub formă de om
și a apărut mișcarea și gândirea,
sfărmând împietrirea care încă se cuibărește
în inima ce nu se pocăiește.

Omule, tu, cel atât de fizic
te străduiești să filosofești a metafizic,
iar la orele tale de știință
dai de neputință.

Ești chemat să te înscrii
în clasa lui Hristos;
acolo se învață despre veșnicii
și despre univers, pe de rost.

Am învățat a vorbi de la Tata
care a trimis Cuvântul,
în utrenie,
să-mi dezlege limba și gândul
de muțenie.

Tot de la El am învățat să citesc
pentru că mi-a trimis o scrisoare de dragoste,
în care îmi vorbește cu iubire
despre nunta din cer cu Fiul Său, Mire.

Am mai învățat de la Tata să scriu
cu cuvinte vii ;
a pus mâna mea sub mâna Lui
când îmi scria numele în cartea vieții.

Am învățat de la Tata să-L visez:
se făcea că îmi transformă visele în realitate
și rugăciunile în fluturi
cu aripi de flori și de îngeri.

Din combinația pământului cu stelele
se nasc visele și speranțele;
din amestecul pământului cu sămânța
apar trupuri de hrană
pentru trupuri flămânde
iar din unirea țărânei cu apa
prea adesea rămâne noroi.

Când se unește pământul cu tremurul
urmează cutremurul
iar când inima i se topește
lava vulcanilor vorbește.

Pământul uscat și crăpat
bântuit de sete
rămâne dator aceluiași fiu risipitor
iar reacția lui în păcate
dă semne de moarte.

Unirea de pământ cu unirea de sânge
dă naștere la patrie,
iar transferul țărânei mele
în țărâna ta, pământule,
aduce a schimb de prizonieri.

Unirea dintre lut și suflarea lui Dumnezeu
întotdeauna va naște viață.

Se-aprinde lumina la oameni la poartă
din humus pătat și apă curată
și umblă lumina aceea pe jos
pe drumul spre cruce făcut de Hristos.

Învățăm că unu și cu unu fac doi
și nu pricepem că pot face tot unu
și unu și cu unu și cu unu fac trei,
dar tot Unu fac.

Învățăm să adunăm , dar uităm să înmulțim pâini;
ne împărțim în prea multe părți
până nu mai avem ce împărți
și Celui căruia Îi aparținem
Îi rămâne inima noastră de piatră.

Scădem prea des din nimic
și rămânem cu datorii,
operăm cu numere prime
și nu pricepem cum de înafară de ele
nu se împart decât la unu.

Din când în când ne numără numerele
și ne lasă mai puțini;
ne strângem laolaltă aceia rămași,
ne curățim schelele,
ne schimbăm hainele și ne facem nuntași,
apoi ne împărțim stelele.

Captiv între meridiane și paralele
pământul tânjește după stele;
în intersecții, punctele cardinale,
trag la sorți direcții cu busole goale.

Munții, dezlegați de obezi și lanțuri
sapă șanțuri și canioane,
încarcă miezul pământului în camioane și care,
poruncind vântului să-l coacă
sub ultima ninsoare.

După o așa risipă de enegie
începe examinarea la geografie;
băncile de lemn așteaptă și tac:
noi dăm extemporal la următorul veac.

Tu, Evă, femeie, soție,
ai absentat de la ora de anatomie
în care se numărau coastele bărbatului
și întodeauna dădea cu minus una.

Nu marea zbuciumată face valuri
Ci vântul fără ancore în maluri.

Nu turmele se rătăcesc de oi
Și îmbrăcând doar haine suntem goi.

Nu depărtarea-nseamnă despărțire
Ci depărtarea noastră de iubire.

Nu vindem lacrima pe neputință
Dar cumpărăm pe lacrimi pocăință.

Nu vorbe multe știu a spune mult;
Învăț să tac și-nvăț să te ascult.

Nu bogăția naște bogăție
Ci inima care rămâne vie.

Săracii nu-s acei ce-au sărăcit
Dar sărăcesc acei ce n-au iubit.

Nu ești bolnav de câte ai bolit,
Doar de păcat ajungi îmbolnăvit.

Doar lacrima din sângele jertfirii
Dezleagă omul de-nchisoarea firii.

Nu fericiri deșarte dau “aripe”
Ci mulțumirea fiecărei clipe.

Nu judecând pe alții suntem drepți
Iar lumea nu ne face înțelepți.

O! Nu-i înfrânt acel ce a pierdut
Dar e înfrânt acel ce s-a vândut.

Ne agățăm de forme de credință
Și nu îngenunchem cu pocăință.

Ajungem a gusta înțelepciunea
Când Dumnezeu ne-ascultă rugăciunea.

Ne vindem oare? Cui? Pe câți arginți?
O, Doamne! Numără-ne printre sfinți!

Ajungem oameni cum am fost creați
Când prin Isus Hristos ne facem frați.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »