Oricine ai fi:

dacă vii asupra mea cu război,
te voi primi cu pace;
dacă mă pălmuiești,
voi întoarce celălalt obraz;
dacă îmi iei haina,
îți las și cămașa;
dacă mă silești a te însoți
voi merge-njugat alături de tine.

Dar, dacă te aproprii de sufletul meu,
mă gătesc de război,
cu armătura lui Dumnezeu;
dacă-mi batjocorești semenul
sunt gata să mor pentru el,
pentru că, fratele meu mai mare
este Isus Hristos.

Mâinile Lui au fost răstignite
Pentru ca mâinile tale să poată sta împreunate;
Mâinile Lui au înmulțit pâini
Pentru ca pâinile să treacă și prin mâinile tale.

Picioarele Lui au fost țintuite pe cruce
Pentru ca picioarele tale să se poată îndoi în îngenunchere;
Picioarele Lui au pășit pe apă,
Pentru ca picioarele tale să pășească spre El.

Umerii Lui au purtat crucea
Pentru ca ai tăi să nu rămână încovoiați;
Fruntea Lui a primit coroana de spini
Pentru ca pe fruntea ta să pună coroana Lui.

Cuvântul Lui l-a tălmăcit Însuși Cuvântul
Pentru ca al tău cuvânt să nu-l spulbere vântul;
Înălțarea Lui la cer nu-i semn că ne-a părăsit:
S-a dus să ne arate calea pe care să urcăm.

A promis că Se va întoarce
După acei ce s-au întors la El;
A biruit moartea spre a nu ne mai sta în cale
Și ne-a deschis cerul cu cheia dragostei Sale.

În bulgăr de tină, cusut cu lumină
De-o mână divină, eu, ființă-nglodată în vină,
Am fost semănat să prind rădăcină.

Am fost îngrijit, am fost curățit,
Cu ploaie de sânge Hristos m-a stropit,
În rodul credinței să fiu mântuit.

Ce taină! Ce mare, ce sfântă iertare
Prin har și-ndurare să stai în picioare
Când trâmbița sună chemare.

Ascultă, ființă bipedă, Cuvântul!
Nu vuietul mării, nici vântul:
Isus S-a jertfit să scoată din tine pământul.

Hristos a-nviat, Hristos te-a iertat, Hristos S-a-nălțat;
Deschide un cer ce-a fost încuiat,
Să umple hambare cu om înviat.

Adormind cu Dumnezeu în gând,
peste noapte Îl vei visa,
iar El îți va povesti visul Lui despre tine.

Tăceți mai tare, ființe vii!
Altfel nu vă aude nimeni tăcerile.
Ajungă-i tăcerii din mijlocul ei
Bâlbele târzii și poverile!

Ajungă-i tăcerii nevisele toate,
Ajungă-i odată muțenia,
Să-și tragă la sorți cuvintele sparte,
Logodna să-i fie sfințenia.

Îndrăzniți a tăcea cu belșug
De sub brazda de țărână
În care ați fost turnați,
Tăceți cu o mână și cu celălalt braț.

Tăceți cu nădejde printre stropii de ploi,
Tăceți cu voi înșivă și tăceți cu noi,
Tăceți cu sfântă reculegere,
Tăceți peste tăcere, la alegere.

Tăceți din toate, câte puțin,
În curcubeu vărsat, tăceți culori;
Crește pe cer tăcere de senin,
Luminile-mbăiate, tac trup de sărbători.

Tu ai o problemă de-a nu sta-n picioare
Ființă bipedă, răscoaptă sub soare;
Mai ai și o teamă, cumva ancestrală,
Să fugi de Profesor când cheamă la școală.

Prea multe și mult faci semne de mut
Spre chipiri turnate în forme de lut,
Te-agăți disperat de propriul eu
Uitând de salvarea ce stă-n Dumnezeu

Alergi din niciunde spre un nicăieri,
În ziua de azi n-ai mâine, nici ieri
Ești veșnic în goana suflării de vânt
Ești lutul ce calcă alt lut, pe pământ.

Oprește-ți galopul și fuga deșară
Când bate Hristos la tine în poartă!
Învață să ierți, la școli de iertare,
Ființă de lut, cu două picioare!

La ultima oră, la ultimul curs
Nu-i timp să mai facem recurs;
Pe ultimul munte de val
Dăm cel de pe urmă extemporal.

Și fiecare ființă începe și șcrie
Despre comorile ei pentru veșnicie,
Despre adunări și scăderi, împărtiri și-nmulțire,
Despre candela aprinsă-n așteptarea de Mire.

Va fi extemporalul o arsură
A scrierilor sfinte din Scriptură.
Ne pregătim de-așa examinare?
Câți oare vor rămâne în picioare?

Câți și-au făcut din viața lor un rost
De a trăi scriptura pe de rost?
Câți învățat-au limbile cerești
Spre-a nu vorbi cu dumnezei lumești?

Cu câtă parte dintre zeciueli
Ai așezat dezghețul în răceli?
Învățătorul trece pe la școală;
Ce va citi în inima ta goală?

Extemporalul nu e foaie de hârtie,
E drumul omului spre veșnicie.
Sună un ultim clopot ca trâmbița de îngeri;
Se strâng extemporalele la plângeri.

Întotdeauna științele exacte ale omului au dat greș
pentru că au fost amăgite de calcule reci
și, mai ales, pentru că ori decâte ori au dat erori,
nu au cerut de la Ziditor un calculator,
iar la meditație rămân în recreație.

Aud clopoțelul când sună,
dar nu aud glasul luminii
se pun la adăposturi când tună
în inima spartă-a furtunii.

Și, mai ales, exactele științe,
nu au ajuns vreodată să fie ființe;
întotdeauna s-au lăudat că nu mor,
tocmai de acolo, din mormântul lor.

-Cine a făcut desenul lumii?
– O! Dar aceasta este numai picătura
de culoare în care
Dumnezeu Și-a încins penelul
pentru a zugrăvi veșnicia.

El desenează pământul cu oameni,
cerul cu stele,
și, pe oameni, cu El Însuși.

Astrologia nu poate fi decât
știința despre pietrele cerului,
aprinse spre a lumina drumul omului
din întunericul lui
spre splendorile sfinte,
ce nu-ncap în cuvinte,
din chiar mâna Creatorului.

Astrologia, înainte de toate,
nu-i doar o știință;
e nădejde înstelată de credință.

Apele care o străbat
se numesc galaxii de ape vii,
stelele ei polare
se numesc îndurare.

Cântarea ce dă s-o cuprindă
se cheamă colindă,
iar omul ce duce o cruce pe jos
e Domnul Hristos.

Postari mai vechi »