Viața ne ocupă ca pe o gară,
apoi își descarcă mărfurile
pe toate peroanele aglomerându-ne;

nu ne-ar da nici măcar răgaz
să ne tragem sufletul,
ba, chiar ea, ni-l trage, ca pe o soartă,
îl târăște undeva la o margine,
pe o linie moartă.

Viața ne ocupă mintea cu amăgiri deșarte,
o împânzește cu capcane
în fiecare intersecție
cu schimbări de direcție,
până-i devine roabă, oarbă și oloagă.

Viața ne ocupă cu moarte în fiecare zi,
în fiecare clipă ne taie din aripă
să nu ne luăm zborul către
cealaltă viață, pentru care
Ziditorul s-a născut în om,
s-a crucificat, a murit,
și a treia zi a înviat.

El a venit să ne scape de ocupație,
din întuneric și robie
mutându-ne ființa pustie
în veșnicia din viața cea vie.

Suntem noi acasă?
Suntem rătăciți și zdrobiți
când bate la ușă să intre la cină
cu noi muritorii ocupați și robiți,
făcându-ne liberi în El
prin sânge jertfit și prin Miel?

Stau în picioare
atâta vreme cât mă țin
palmele lui Hristos.

Umblu cu sfială și teamă,
cum aș păși pe piroane
și la fiecare pas mă doare crucea
și inima îmi face frisoane.

Când se ridică ceața prind putere,
nu vine dimineața, se face înviere.

Eu cred că în păduri
copacii ar trebui să crească
în forma de securi;

când vine omul nesăbuit să le atace,
să le fure din pace,
copacii să se răzvrătească
și să lovească
cu fiecare creangă
în nervul din falangă
care-a tăiat pădurea
metalic, cu securea,
ce încă stă la pândă
sălbatic de flămândă.

Câți dumnezei străini nu au murit,
Câte-nchinări deșarte nu au fost,
Pe drum deșertic prea am rătăcit,
Prea mult ne-a fost viața fără rost.

Ajunge omului cu rătăcirea,
Ajunge alergarea în zadar,
Ne-au vindecat iertarea și iubirea,
Fără de plată ne-au atins cu har.

Rămână-ntunecimile la orbi!
Și surzilor le-ajungă neascultarea!
Doar peste stârvuri, stoluri mari de corbi
Își croncăne hulpav înfometarea.

Cărarea rugăciunii și-a credinței
Mai scoate încă oamenii din jar
Căci s-a băut paharul suferinței
Pe Dealul Căpățânii, la Calvar.

Lăsați-mi țara să miroase a zbor
Și lăsați zborul să ia formă de țară.
Nu ies la vânătoare, dar ies la paradă
Cu alice de plumb pentru păsări de pradă.

Prea mulți sacerdoți fără niciun har,
Prea mulți orbi conduc alți orbi la altar;
Prea multe hățișuri lângă calea dreaptă
Dumnezeu, în noi, încă mai așteaptă.

Prea multe-nchinări nu mai ard pe rug
Cât nu se smeresc cu-adevăr în duh;
Om religios, în biserici pline,
Fără adevăr, ce-au făcut din tine?

Fără de Hristos, la câte morminte
Cauți ispășire printre oseminte?
Câte lacrimi verși jalnic în zadar
Fără să le-aduci zilnic la Calvar?

Treziți-vă oameni și ieșiți din noapte!
Holdele în arii sunt aproape coapte,
Ieșiți la lumină, lăsați ascunzișul!
E tot mai aproape de noi este secerișul.

Atinge mâna unei femei
cu mângâierea unui bărbat
atinge gândul, inima ei,
de dimineață până-n serat.

Dezleagă-i părul, vântul să-i bată
strânge-i în coșuri fructe de vară,
fă-o în iarnă focul din vatră
apoi sărut-o iară și iară.

Sărută-i mâna care hrănește,
pune-i în brațe leagăn de prunci,
în el odorul se odihnește
când împlinește sfinte porunci.

Spune-i cuvinte coapte în șoapte,
fii tu poetul, ea, poezia,
se vor aprinde stele în noapte,
vine lumina și veșnicia.

Sub pași așterne-i calea lactee,
pune-i coroană de curcubeu
râuri de viață curg prin femeie
că a făcut-o, El, Dumnezeu.

Mă doare trupul lumii care zace în păcat,
în așternuturi neschimbate,
nespălate, cu inimi nebotezate,
bolnavă lume pe patul de moarte;

Bolnavă lume, ea, de ea însăși
la căpătâi cu întuneric;
mă doare mintea ei rătăcită,
inima-i de piatră și nepocăită,
mi-e milă de carnea ei de lut și țărână,
de vorba-i răgușită și păgână.

Mă tulbură delirul și visele-i deșarte
privirile-i reci și gândurile-i sparte,
bolborosirile ei despre bogății
deșerturile sterpe, pustiile pustii.

Mă dor visele ei de mărire,
văduvia ei din despărțire,
spasmele în care se zbate,
cuvintele ei înghețate.

Aș vrea s-o hrănesc cu lumină
să nu mai înghită morfină,
să nu se îneace-n pelin
o vindec la cină cu pâine și vin.

Da! Lumea bolnavă mai doarme,
urmează trezirea cu goarne;
s-a dat o poruncă la toți:
“Să-nceapă-nvierea din morți”!

Cohorte de îngeri suspină
și fac peste lume lumină.

Mă înarmez cu pace
să lupt împotriva luptei
care doboară și omoară;
ridic apăsarea și o fac mândră
de smerenia ei

alerg când mă opresc
pentru îngenunchere,
vorbesc când învăț să tac
și am dobândit mult
în măsura în care am dăruit

învăț a fi bogat în sărăcia mea
și fericit cu Dumnezeu,
în care vă iubesc pe voi toți
semenii mei
așa cum El m-a iubit
și nu am meritat.

A fost un om numit iubire,
Era și om și Dumnezeu
A fost Cuvântul nemurire
Și de aceea sunt și eu.

A fost Păstorul la turma lumii
A fost Stăpân și Domn și frate
Învățător a fost, Rabuni,
Era în noi, în tot și toate.

A fost și e vindecător
Milos și bun și înțelept
El, singurul Mântuitor
Va fi Judecătorul drept.

El ne-a iubit și ne iubește
Și de la El avem iubire
Păcatul meu Îl răstignește
Dar m-a iertat prin răstignire.

A fost un om numit iubire
Ce a venit din cer la mine
Și om și Dumnezeu și Mire
El ne-a promis că iarăși vine.