Nu a trebuit să-nvăț a mă naște în lume
Dar am învățat de la Dumnezeu să mă nasc din nou;
Lumea m-a învățat să umblu,
Dumnezeu mi-a arătat pe unde să pășesc.

De la lume am învățat să vorbesc
Iar de la Dumnezeu am învățat să ascult;
M-a învățat lumea să tânjesc
Dar Dumnezeu mă-nvață să dăruiesc.

Prin lume am învățat să alerg
Iar Dumnezeu m-a învățat să mă opresc;
M-a învățat lumea să cer și să iau
Iar El mi-a arătat întâi cum să dau.

Lumea m-a școlit cu toate cărțile ei,
Dumnezeu mi-a trimis o scrisoare de dragoste,
De la lume am învățat tabla înmulțirii
Iar Domnul meu mi-a arătat tabla împărțirii.

Am învățat în lume cum să mă-mbrac,
Dumnezeu mi-a arătat cum să mă dezbrac până și de mine
“Pentru că”, spune El, “vreau să-ți văd inima”.

Încet, încet lumea m-a învățat să mor,
Să o părăsesc,
Dumnezeu a murit pentru mine
Ca eu să trăiesc.

Lumea mi-a dăruit totul
Și m-am ales cu nimic,
Dumnezeu mi S-a dăruit o dată
Și m-am ales cu totul.

O, iartă-mă, Doamne, că nu am iertat
Și-n inimă vino să-mi fii Împărat,
Iar dacă din piatră ori stâncă-i făcută
O sfarmă în moară la crucea tăcută.

Dă-mi Doamne o parte din inima Ta
Să trec veșnicia odată cu ea
Și nu o mai cere nicicând înapoi
Să știu cât sunt suflet și cât îs noroi.

Comorile sfinte pe care le dai
Aș vrea să le iau cu mine în Rai;
Nu iau din pământ nimic pământesc,
Las totul aici și-ncep să iubesc.

Ceream îndurare când Tu m-ai iertat
‘Nainte de-a ști că-mi ești împărat,
De-ceea îmi iartă tot timpul pierdut
Pe care îl plâng că nu Te-am avut.

Numai zăpezile
își dăltuiesc sărutul în fulgi
cuibăriți pe pământ
și înveliți cu mantii de vânt.

Numai zăpezile sărută rece
de teamă a nu se topi
peste torenți, spre văi adânci,
din descendenți de colți de stânci.

Furați de soare în aburi care
vor dăltui în altă zi în scăldătoare:
alte săruturi, noi începuturi,
alți fulgi de nea în pijama;

vor da să cearnă
-vânzând povești-
neomenești
în seri de iarnă
dumnezeiești.

Drumul către cer nu pornește de pe pământ
ci din inimă
și nu se oprește într-un cer al norilor
și al furtunilor
ci se înalță în cerul cerurilor,
până la Cortul întâlnirii cu Dumnezeu.

Drumul către cer nu duce cu el alergările
și zbaterile noastre niciodată terminate
ci oprirea, pe buza lacrimii,
la crucea lui Hristos.

Am auzit pădurea suspinând
Când s-a pieptănat cu piaptăn de vânt

Niște păsări călătoare
S-au oprit la șezătoare
Ca o ceată în colind,
Nu știu ce sporovăind.

Niște umbre alungite
Operau frunze rănite
Când cohorte de gângănii
Se-nchină făcând mătănii.

Trunchiuri de copaci mai drepte
Și-au pus coroană pe trepte,
Cele strâmbe și-ncâlcite
Fac mutre schimonosite.

Crengi cu veșminte de gală
Fluieră a hoinăreală
Iar crengile mai uscate
Și-au luat poveri în spate.

Creaturi cu sacii goi
Se-adună la mușuroi
Și ca la un semnal de goarnă
Spun povestea despre iarnă.

Lângă rădăcini cu gheare
Se hârjonesc niște fiare,
Miroase cumva a sânge,
Parc-ar vrea să se mănânce.

Dar se face brusc o pace,
Până ce și vântul tace:
Sub arcuș-rază-de-soare
Cântă o privighetoare.

M-am închis într-o lumină
și nu am mai avut nevoie de ferestre,
între ușa de intrare și ușa se ieșire
sufletul meu s-a îmbrăcat în alb de mântuire.

Motto:

Spune-mi sub ce autoritate ești
Ca să îți spun în ce lume trăiești,
Ori, spune-mi în ce lume trăiești
Să îți spun sub ce autoritate ești.

AUTORITATE

Spune-mi cărările pe care le-ai ascuns
Și îți voi spune unde ai ajuns,
Spune-mi ce-ți face gândul zi de zi
Să pot să-ți spun ce ai putea să fi.

Spune-mi, în inimă ce porți ai descuiat
Să-ți spun ce temniți te-au întemnițat;
Arată-mi ușile pe care le-ai deschis
Să îți arăt ce lume te-a învins.

Spune-mi când crezi că ai ajuns departe
Spre-a-ți arăta ce te-a ajuns din spate
Câți ani își scurge viața peste noi?
Câți oare-s plini și oare câți sunt goi?

Spune-mi și cui și cât ai dat obol
Ca să îți spun cât ai ajuns de gol,
Spune-mi de avuțiile din sac
Și îți voi spune cât ești de sărac.

Să-I spui lui Dumnezeu tot ce te doare,
Nu doctorii aduc eliberare,
Liberi de noi, de lume și de fire
Liberi de-a birui în nemurire.

Când vă despart apele
Turnați cerneala din călimară în mare
Și cei de peste ape
Vor citi scrisorile voastre
Amprentate de valuri.

Prin “mânurile” răstignite
Se-ndură Dumnezeu de iartă
Atâtea inimi împietrite
Cât munții n-au atâta piatră.

Atâta viață netrăită
Nu-ncape în deșertul lumii;
Doar dragostea nemărginită
Dă viață-n mijlocul furtunii.

Nu sunt atâtea stele-n cer
Câte păcate sunt în lume
O, Doamne, eu plângând Îți cer
Îngroapă-le-n ocean cu spume.

Nu cad din cer atâția stropi
Și nu-s atâția stropi în mare
Câte păcate Tu îngropi
Iertându-ne pe fiecare.

Nu au vulcanii-atâta lavă
Care să plângă-așa fierbinte
Cât dai Tu Doamne-n val de slavă
Prin îndurarea de Părinte.

Trimite Domnul pe pământ
Atâta dragoste de Tată,
Eu tremur ca o frunză-n vânt
Când văd cât Dumnezeu ne iartă.

De unde învăța-vei a hrăni
Când n-ai ajuns nicicând a flămânzi?
Cum ai putea iubire să primești
Când dragoste nu știi să dăruiești?

Pe care munte te trudești să sui
Când n-ai trudit la temelia lui?
Care izvor ai vrea să te adape
Când n-ai silit o stâncă să se crape?

Pe unde pașii tăi au alergat
De niciodată n-au îngenuncheat?
În mâinile întinse tremurând
Poți tu vedea un cerșetor flămând?

Ai fost tu călăuză pentru orbi
Să nu ajungă leșuri pentru corbi?
Oceanul întristării când e plin
Porți tu nădejde-n creanga de măslin?

Chiar haine zdrențuite de-ai purta
Ai împărți la toți inima ta?
Luat-ai crucea celui ce-a căzut,
Durerea lui, pe tine te-a durut?

Ai înmulțit tu pâini când flămânzea poporul
Așa cum a făcut Mântuitorul?
Și istovit în ziua ta de muncă
Arunci tu iar năvodul la poruncă?

Ai stat vreodată singur în spărtură
Când împroșcau săgețile cu ură?
La temelie ai cioplit în piatră
Ai învățat iertarea care iartă?

Cum să-ți alegi dușmanii și stăpânii
Fără să urci pe dealul Căpățânii?
Ai plâns la crucea dacă ai ajuns?…
“O! Doamne, iartă-mă că Te-am străpuns”!

« Postari mai noi