Nu de foame mușcă omul din fructul oprit
Ci din dezacordul dintre suflet,
Inimă, minte și trup.

Ajunge o singură mușcătură
Și viața trebuie din nou primenită
De Acela de care a fost dăruită;
Începe, Doamne, cu inima împietrită,
Arătându-i că nu-i părăsită!

“M-ai rugat”, spune Dumnezeu,
“ca din când în când să privesc
peste tine și casa ta,
dar știi tu, omule,
că Eu nu Mi-am întors privirea
de la tine nici de la toți ai tăi;
când lăsai ușile deschise
Eu le închideam.
să nu te fure și să nu te prade hoții.

Tu mă întrebi de ce am îngăduit să fii bolnav
și nu știi că eu am oprit boala
să nu te cotropească,
așa cum l-a pustiit pe Iov,
tocmai ca, dincolo de prăpădul ei,
să Mă vezi pe Mine.

Nu Eu, omule, am creat răul
și păcatul, Eu M-am arătat
să le nimicesc,
pentru că te iubesc.

De ce te las să trăiești atât de puțin?
Nu știi că ești doar în școală Mea,
unde te învăț a trăi veșnic?
Ar trebui, omule,
înainte de toate să citești
Scrisoarea Mea de dragoste
și să iei aminte.

Eu te-am făcut liber, omule,
dar ai ajuns pribeag.
Când te vei întâlni cu Fiul Meu,
te ve întâlni cu Mine”.

Roșcovele pe care fiul risipitor
le-a împărțit cu porcii
se trec pe nota de plată a neascultării,
așa cum neascultarea
este deja pe nota de plată a lacrimii.

Cu ce am plăti dacă în inimi
nu am avea moneda de sânge
a îndurării?

Deșertule,
dacă ți-aș lua pustiul dăruindu-ți apă,
ai pune mâna pe sapă
să îți îngropi sicriul?

Furtună,
dacă ți-aș lua vântul
dându-ți vremea bună,
ai mai răscoli pământul
ca o nebună?

Ție, iarnă,
dacă ți-aș săruta
fulgii de nea
ai avea curaj să nu te topești
peste inima mea,
și să n-o cotropești ?

Tu, întuneric ce nu vezi:
când o să vină
pe frunze verzi iarăși lumină
te lepezi tu, de nevedere
și bezna ta din rădăcină?

Tăcere, ție dacă-ți dau
cuvânt sfințit printre cuvinte,
oare vei face ca Esau,
vânzându-l
pe un blid de linte?

Agapă,
dacă te-aș hrăni printre străini
cu vin și pâine
ai face tu, din ei creștini
și azi și mâine?

Întotdeauna lacrima va lăsa vamă
la bariera ochilor
forma ei ascunsă de inimă;
mai apoi, în libertate,
va continua să tacă
pentru că a arătat cărarea
între inimă și restul lumii.

Viața noastră se măsoară nu după timpul ce s-a scurs
Ci după câtă-nțelepciune în suflet Dumnezeu a pus,
Iar mântuirea se împarte nu după cât am meritat
Ci după câtă îndurare, Isus Hristos prin har ne-a dat.

Știința lumii-și cântărește în lume cărțile ce-a scris
Cuvântul Domnului zidește prin câte inimi a deschis;
Toate războaiele din lume prin care sângele s-a scurs
Nu-ncap în picătura sfântă cursă din rana lui Isus.

Cărarea către nemurire nu urcă munții cei înalți,
Coboară-n valea de smerire făcându-ne prin cruce frați;
Sfârșitul alergării noastre are un punct, restu-i tăcere…
Vor stăpâni-n eternitate cei ce se nasc din înviere.

S-a rupt cusătura rochiei de iarnă
și s-a destrămat în puzderii de fulgi albi;
dă gerul s-o coase cu ace de gheață,
dar, împungând-o în coastă,
a sângerat a ghiocei.

M-a colindat Dumnezeu și nu eram acasă;
am căutat înfrigurat în calendare
și nu era sărbătoare.

M-am tot frământat ce colindă a spus
Dumnezeu, Duhul Sfânt și Domnul Isus;
poate nu aș fi aflat niciodată
dacă nu aș fi căutat dincolo de poartă,
adică dincolo de inima mea ferecată.

Îmi lăsase Dumnezeu o scrisoare
în care spunea așa:
“Sărbătorile sunt acelea în care
Eu vin la Tine iar tu veghezi și mă aștepți,
cu poarta inimii descuiată
căci știi că trebuie să vin
cu pâine și cu vin”

Am plâns peste cuvintele scrise
și Îți promit, Doamne:
nu mai plec de acasă niciodată
pentru că știu că iar vei veni
în casa mea într-o zi.

Pănă atunci citesc și mă hrănesc
cu scrisoarea Ta de dragoste
și am învățat să iubesc.

PUMN DE PRAF ȘI PĂMÂNT

Nu mai știu câte mori
Măcinat-au comori
Ca să facă din ele
Praf și pulberi de stele.

Nici nu știu câte văi
Au slujit drept călăi
Ca să taie în munți
Rădăcină de punți.

Nici cât timp, nu mai știu,
S-a tot scurs în pustiu,
Câți ani goi ni s-au dus
Că n-aveam, nu-L aveam pe Isus .

Ce abis poate fi
Când nu știi că nu știi…
…Pumn de praf și pământ păcătos
Fă-te om, fă-te sfânt în Hristos!

Între sfârșitul începutului
și începutul sfârșitului
ar trebui să fie conținut,
miez, esență, adevăr și speranță
așa cum între minte și trup
ar trebui să fie inimă.

Ar trebui ca întotdeauna
una să se sprijine pe cealaltă,
când cade una, cealaltă să o ridice,
când una ajunge bolnavă
cealaltă să fie la căpătâiul ei
iar când una se stinge, de dragul ei
să moară și cealaltă.

Postari mai vechi »