Am desfăcut lumina în culori,
Am atârnat balada în viori
Și pentru asta m-am făcut arcuș
Pe drumul care merge spre urcuș

Am dăltuit un munte cu ciocanul
Și-n vârful lui am așezat oceanul;
Am răcorit căldura arsă-n foc
Am pus peste pământ, cerul, la loc

Am adunat din Univers risipa
Și-am vindecat cu ea , din nou, aripa
Am dezlegat din nori raza de soare
Și ea, și aripa , încep să zboare

Din mine-am adunat tot ce-am avut
Și mi le-am cuibărit într-un sărut
Ți l-am trimis când nu era strivit:
De ce mă retrăești ? De ce nu m-ai murit ?

Dacă fiecare lacrimă
poate fi o cascadă,
atunci, ochii tăi
cum vor mai privi
și cum vor putea să mă vadă ?

Dacă ficare cuvânt
stârnește un vânt
și toarnă tornade,
mai pot eu să cânt
în firave nade
din fluierul frânt ?

Dacă fiecare privire
ucide
pe drumul ce vine spre mine
atunci,
însoțitoarele de mire,
precum bocitoarele, livide,
zdrobi-vor acea lacrimă:
cascadă-murire

Dacă fiecare pas
se desprinde din mersul
‘nainte, ‘napoi
atunci ne-a rămas finit universul
și uite-l , cum plânge – ca versul-
și el între noi

Doar vinovat de-a fi nevinovat
Și condamnat că n-ai fost condamnat
Rănit de inventați vindecători
Și colindat de necolindători

Întemnițat în strâmta libertate
Și dezbrăcat de îmbrăcări deșarte
Îmbrățișat de sârmele ghimpate
Împovărat de adunări de spate

Vorbit de bine în vorbiri de rău
Și ridicat de coborâri în hău
Tot întrebat de semne de-ntrebare
Și vindecat de nevindecătoare

Ferit de foc în spuze de tăciuni
Desfigurati în graiuri de minciuni
Aniversat de neaniversări
Și îndiminețat de înserări

Și săturat cu așteptări în van
Desprins de veșnicia de țăran
Și amăgit cu adevărul lor
Și dezrădăcinat de la ogor

În vorbe fariseice pierdut
Dinspre sfârșit spre soi de inceput
Tăcut și mut, mut în tăcut
În lumea avortoare, nenăscut

Și liniștit de valuri de tumult
Puținul tău furat , că e prea mult
Copii naivi, cum v-au făcut adulți
Să treceți viața singuri și desculți

Pentru că lumina
învinge întunericul,
stăpânul întunericului
va birui
doar ademenindu-ne
să stingem lumina

Ce ai tu, suflete,
cu trupul,
altceva
decât
atingerea efemeră
peste arcada
veşniciei ?
…………..

Dă Doamne
durerii
dreptul de a plânge,
mâinilor
le dă
puterea
de-a strânge,
şi lasă
răbdării
puterea de-a învinge,
rănilor
adânci
amprenta
de sub sânge.

Cerului albastru
dă-i zborul de condor ;
depărtările
umple-le
cu dor.

Iubirii
să-i laşi
sigiliul
sărut ;
fiecărui lucru
lasă-i
început.

În uitare
pune
o altă uitare ;
nu văduvi
raza
căldurii
de Soare.

Leagă rădăcina
de fructul
din pom ;
Îndumnezeieşte-l

prin Cruce

pe Om !

Lasă liber
zborul
înalt
de condor ;
Tămăduieşte
inimi
cuprinse
de dor.

Rupe din
Adam
păcatul
primar ;
Isus
să nu fi
murit în zadar.

Întinde
prin mine

între ieri și mâine

o punte-arcuită

din lan

înspre pâine

 

Coboară
din stele
Carul Mare,
să care
drapelul
către sărbătoare

Deschide-ne
gura
cu care,
tăcem,
învaţă-ne
gânduri
să vedem

Îngăduie
muntelui
să îl mişc
din loc ;
dă tremur
de frig
căldurii
din foc.

Dă omului
singur
prezenţa
lui Eva ;
Pământului
îndestulează-i
seva.

Fiinţei
din lut
când
n-ai ce
să-i dai
aşează-l
în suflet
la poarta
de Rai.

Mai pune în raza
de soare căldură
şi ia-mi de pe suflet
povara de zgură.

Colindă-mă Doamne
în seri de Crăciun,
Pe masă, paharul
de suflet să-ţi pun.

Ridică oblonul
ferestrei închise
Şi creşte-mi spre cer
aripi peste vise.

Sunt mai bogat cu ultima-ți privire
Pe care mi-ai lăsat-o la plecare
Și care m-a adus din ierni polare
Atâta de aproape, de raza ta de soare

Sunt vindecat după acele șoapte
Că nu te duci fără promisiuni,
Că n-ai plecat definitiv în noapte
Și de atunci aștept din nou minuni

Sunt mai aproape de nemărginire
Acum, când mi-ai adus nemărginiri aproape.
Să nu-mi mai pleci nicicând din fericire !
Ca nu cumva să zboare iar fluturii de noapte

Tu, Doamne-ai presărat în noi semințe
Pe toate în ogorul roditor
Din unele răsar și suferințe,
Din altele, ies aripi mari de zbor

Eu le adăp cu apa din fântâna
Cuvântului lumină ,a Scripturii
Și-n spini, adesea, mi se-agață mâna
Când dau să smulg din buruiana urii

Din neguri negre corbii se reped
Să zgurme aria ce dă să nască
Dar ,Doamne, eu în Tine mă încred :
Trimite îngerul să îi gonească

Și din semințe a crescut iubire
Și dragoste de Tine și de ei
E câmpul plin de roade și-mplinire:
Întinde-Ți mâna, Doamne, să le iei !

Atunci când mi-ai surpat și ultimul meu deal
Și când mi-ai eșuat corabia la mal,
Atuncea, trebuia să nu îți mai plătesc
Săgețile-ți ce-atât mă otrăvesc

Când am urcat îngenuncheat pe creastă
Floarea de colț tot așteptând să crească
M-am prea-aplecat în cumpăna vieții
Și prea mi-au năpădit printre tulipi , scaieții

Când așteptam pe drumul privirii către tine
Și ridicam zăgazuri din roiuri de albine
Când mă-nvățam, tăcut ,să mă aștept
Atunci , m-am întâlnit cu omul înțelept:

-De ce aștepți ceva ce nu mai vine ?
-De ce te-ai părăsit întâi pe tine ?
-De ce te amăgești atunci când ești ?
-De ce mai ești atunci când te-amăgești ?

-De ce plătești poverilor obida?
-De ce ai aripat din nou omida?
-De ce când ai plecat te uiți ‘napoi ?…
… Oprește-te ! și scaldă-te în ploi !