Eu am venit la voi
Si voi nu m-aţi primit
I-am vindecat pe orbi
şi nici nu m-au privit

Eu am adus lumina
Şi voi aţi rătăcit,
v-am arătat iubire
şi voi nu aţi iubit

Eu v-am iertat păcate
şi voi v-aţi maculat
chematu-v-am la mine
şi nu m-aţi ascultat

V-am invăţat dreptatea
şi voi aţi cârcotit
V-am spus doar adevărul
pe care l-aţi strivit.

Eu am făcut minuni
în care n-aţi crezut
Eu te-am răscumpărat
când tu erai pierdut

Şi v-am trimis proroci
şi sfinţi să vă vorbească
Voi i-aţi ucis cu pietre
să nu mă pomenească

Eu v-am purtat păcatul
şi m-am făcut blestem
M-aţi răstignit pe cruce
M-aţi aţi atârnat pe lemn.

Eu sunt Acela care,
fiind crucificat
în clipa grea a morţii
v-am binecuvântat.

Eu, boldul rău al morţii
iată, că l-am strivit .
Sunteţi nemuritori
că Eu v-am nemurit .

Voi sunteti viţa nouă
butucului ce sunt ,
Iar în pământ va merge
doar ce este pământ.

Voi sunteţi mădulare
toţi, în acelaşi trup
Şi pentru hrana voastră
pe Mine Mă aduc.

Eu vin să judec lumea
şi voi sosi curând
Ieşi-va la lumină
şi cel mai negru gând

Vă chem la judecată
căci iată clipa vine
Vă chem la mântuire
Pe cei ce cred în mine.

Deasupra ochilor,
mai aproape
de gând,
rămureşte sufletul
din nepământ.

Când umbra păcatului
râureşte
ispită
ceternele roşii
ale ochilor
nu au putere,
noiane de lacrimi
să-nghită

Degeaba zidarul
o casă clădește
dacă Domnul
nu o zideşte;

Degeaba păzeşte
străjerul cetatea
dacă Domnul
nu o păzeşte;

Degeaba plugarul
ogorul îl ară
când Domnul,nu pune în sac
să ducă la moară

La luptă se duce
degeaba oşteanul,
când Domnul
nu-nfrânge duşmanul.

Degeaba încarcă
țăranul în car
când bobul e sec
și gol, și amar

În van , călătorul ,
se-ntoarce acasă
când nu se așează
cu Domnul la masă

Degeaba la doctor
ne ducem cu trupul
când Domnul
nu vindecă lutul.

Degeaba e ruga
făcută cuvinte
când sufletul
n-are veşminte.

Degeaba tot omul
trăieşte o viaţă
când sufletul
nu se dezgheaţă

Degeaba Pământul
e noapte şi zi
că şi fără tine
el încă va fi

Bogatul degeba
e mult prea bogat
mai mare-i săracul
cu sufletul curat

Degeaba veşminte
acoperă trupul
când gol este omul
ce nu are Duhul.

Degeaba belşugul
de roade se varsă
când inima-i seacă,
pustie şi arsă

Şi ziua din noapte
din nou o să vină
degeaba, cât zorii
n-au strop de lumină

Copacul degeaba
înalţă tulpina
când seacă e seva

uscând rădăcina

Zadarnic un rege
Conduce o țară
Cât timp, din Gomora
Nu iese afară

Și dacă nu credem
– cum n-a crezut Toma-
suntem rătăciți
în noape-n Sodoma

Iar Omule, tu
degeaba eşti Om
când nu ai în Domnul
pe singurul Domn.

Degeaba am fost,
Degeaba trăim
Când nu înviem
Atunci când murim

Îţi mulţumesc, Doamne,
Că din pământ
m-ai modelat
apoi mi-ai dat
suflet
şi
gând.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că mi-ai dat
putere
de nu mi-am încovoiat
spatele
atunci când
m-au întunecat
ispitele
şi păcatele.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că eşti lumină
şi eu văd
chiar
în mijloc de
noapte deplină
când lumea-i
prăpăd.

Îţi mulţumesc, Doamne,
că aud
cuvântul Tău
la care
îmi pare rău
că am fost surd.

Mă dor, Doamne,
păcatul
şi firea pământească;
dă-mi putere
să fiu
altul
în care să crească
propriul Tău
Fiu.
Mă doare, Doamne,
de aproapele meu,
mă rog
pentru duşmanii
care nu mă încap.
Arată-le
că eşti Dumnezeu !
şi iartă-i
că nu ştiu ce fac.

Ridică-te
ologule-n picioare !
azvârle cârjele
cu care
te-ai târât !
Îndreaptă-ţi
spatele
şi uită-te
la Soare !
Zdrobeşte
forma strâmbă
a Omului urât

Dar vezi,
cu bani de aur
te-ademene Satana,
Şi lumea
asta-ntreagă
ţi-o va da ,
să nu cumva
să îi săruţi
sutana ;
Întoarce-te
la nemurirea ta !

Deschide ochii
orbule,
priveşte !
Lumina cum
te binecuvântează

Să nu adormi
în suflet
[doar trupeşte]
Ca mântuirea
să-ţi rămână
trează.

Ridică-te
tu Omule ,
din lut
Şi vezi
în Eden
pomul să-l sădeşti
Căci Dumnezeu
te-a-ntors
la început
Să nu cumva
să mai
păcătuieşti !

Doamne, câte vise nu rămân
numai vise
spulberate ;
câte lumi asudate
nu se scaldă
şi se-neacă
în păcate

câte ceruri de sori
şi de stele
nu se-nchină în noapte
unor cioburi de stele
rebele

Câţi condori
poartă-n aripi
fumul rece de nori
când fiori
nasc lumini
într-un petec de zori

Ce noian de seminţe
se-aruncă
în vânt
câte ştreanguri
sugrumă
gândul drept
şi cuvântul
înfrânt

Cât patos deşert și olog
încape-n ocean
de vorbire,
când în vămi
ne rămâne,
zălog
şi ultimul strop
de iubire.

Cea mai de preţ
şi dintâi
biruinţă :
să te laşi
cucerit
de Isus
prin credinţă.

Deschide-te
surâsule
pe gură
cum se deschide
floarea
în cais.
Tu , ochiule
te curăţă
de zgură ;
somnule lin,
alunecă
în vis.

Pe frunte
nu se urce întristare
ci doar pecetea
gândului curat
mâna
se-ntindă
într-u-ajutorare
iar palmele
se-ntoarcă
din furat.

Din lacrimi
să se-adape
rădăcina
care-nfrunzeşte
trupul
vindecat
în suflete
coboare-se lumina
purificată
pururi
de păcat.

Urechea
să asculte
tot cuvântul
care-a plecat
s-aducă
rugăciuni.
Voi boteza
în Ioardan
Pământul,
apoi,
începe-voi
să fac minuni.

E prea puţin
o inimă
în piept;
e prea mult
frig şi gol
în jurul ei
Mă nasc în Betleem,
apoi, aştept
să urce la Golgota
răstignitorii mei.

Au puterea
să se adape
din suferinţă
doar sufletele
de mare
credinţă.

Doar pe ele
le dor
şi ele aud
patimile
semenilor
şi ţipătul
surd.

Când vine vremea
care trebuie
să vină ,
aripi de înger
te scot
la lumină

Dacă pământul meu
e plin de spini
şi n-ajunge cuvântul Tău
să încolţească
dă-mi Doamne
mâinilor
puteri deplini
pământul semănat
să îl desţelenească.

Dacă pământul meu
e numai piatră
unde sămânţa
nu poate rodi
dă-mi Doamne-nţelepciune
de credinţă
să pot topi şi piatra
într-o zi.

Dacă pământul meu
e plin de drumuri
şi-n drum
sămânţa Ta n-a încolţit
din inima mea, Doamne, Tu fă pluguri
şi voi ara pământul
bătucit.

Dacă deasupra ariei
se-nvârt iar corbii
pândind, hulpav, sămânţa din ogor,
iar eu am fost mai orb
decât toţi orbii…
închide-mă în aripă
de înger
peste nor

Postari mai vechi »