Nu eşti bogat
după cât poţi să ai
ci eşti bogat
după cât ştii să dai.

Şi nici sărac nu eşti
când n-ai nimic
ci eşti sărac
când sufletul ţi-e mic.

Nu eşti bătrân
că ai îmbătrânit,
ci eşti bătrân
de câte n-ai trăit.

Nu eşti bolnav
când eşti anchilozat ;
te poţi îmbolnăvi
doar de păcat.

Nu eşti pierdut
dacă te-ai rătăcit ;
pierdut eşti dacă
nu te-ai regăsit.

Nu eşti olog
când nu mai ai picioare,
olog e omul ce
nu vrea să zboare.

Nu eşti orfan
dacă nu ai părinţi
ci când rosteşti cuvântul
cu care minţi.

Pierdut nu eşti
când pierzi din avuţii
ci eşti piedut
când nu îţi aparţii.

Şi nu eşti orb
privirea când ţi -o pierzi,
ci când ai ochi,
însă nu ştii să vezi.

Nu e învins
acel ce a pierdut,
învins e cel
ce nici nu s-a bătut.

Şi nu sunt părăsit
când am rămas doar eu ;
atunci sunt părăsit
când nu-s cu Dumnezeu.

Nu sunt un om
că m-am născut biped ;
sunt fiu de Dumnezeu,
în care cred.

La întrebarea:
ce poate ajunge mai sus?
aripa sau zborul?
s-ar putea răspunde
că aripa este o aripă
a zborului
iar zborul este
un zbor al aripii

Deasupra, nu poate fi
decât dorul,
şi el
cu aripi de zbor.

Ajuns în
pridvorul
unei fete
frumoase
Zburătorul
a început
sa iubească

Aplecându-şi
aripile
a dor,
eternul Zburător
aşteaptă
iubita
să-i crească.

Abia când
am urcat
mai sus decât
zborul
am văzut că aripa
îmi era
locuită

Despărţind fluturele
de zbor
rămâne doar
omida
care produce
larve
chiar sub arcul
de lumină
al lumii.

Condamnat
să trăiască
împreună cu Omul,
căinele credicios
îşi păzeşte
stăpânul.

Răsplătit
însfârşit cu un os
câinele păzitor
îşi poate începe
festinul.

Cine aleargă spre cer
s-atingă o stea
nu ştie ce lungă e calea
ce duce la ea

Acel ce-n adânc se coboară
sa-mpingă adâncul spre nori
nu ştie că-n adâncuri se zboară
cu aripi intoarse de condori

La muntele
pe care
l-am străpuns
am ostenit
de-ajuns.

Şi nici măcar
nu m-au
ademenit
comorile de aur
şi argint.

Prea însetat
m-am aplecat
către izvor
ca să
nu mor.

Dac-am învins
muntele-nalt
şi de bazalt,
e semn
din cer
că mi-au crescut
braţe
de fier.

Când a murit
fierarul din sat
caii
au pribegit
o vreme,
în jurul fierăriei ;
apoi
s-au pierdut
în păduri
ca nişte năluci
albe.

Se spune că
au ajuns la oraş,
dar acolo
nu aveau voie
să galopeze
pe străzi,
să poarte hamuri,
să pască ierburile
ori să necheze
în libertate.

Atunci, caii,
s-au întors
la fierărie
şi s-au înhămat
singuri
la trăsura
care-l purta
pe fierar
la groapă.

Au lovit cu copitele
pământul
până când
groapa fierarului
s-a acoperit
cu ţărână
amestecată
cu potcoave.

În curând,
cailor
au început să le
cadă copitele
aşa cum
îngerilor păcătoşi,
odinioară
le cădeau
aripile.

Știam un far când am plecat pe mare
Trimis din cer să lumineze dealul
Am bântuit prin lumi fără hotare,
M-au hăituit hiena și șacalul

Am rupt vieții sacul de merinde
Am risipit iluzii printre spini
Altoiul pus în rugă nu se prinde
Și m-au vândut iudații la străini

Am rătacit poteca și cărarea
Le-am dat pe schimbul hranei de scaieți
Am căutat cu disperare marea
Și parcă mă trăiam în alte vieți

Părea pe boltă luna speriată
Gata să-nchidă cerul cu zăvor
Și o mai văd și-acuma spânzurată
De zdreanța aruncată de un nor

Și eșuat într-un ghețar de fiord
Debusolat de stelele polare
Iar lângă inimă îmi mai creștea un cord
Pe când cerșeam la cerșetori o mare

Dar iată-mă zvârlit din nou în larg
Vâslind cu brațele crecute-n plută
Atuncea, din credință mi-am făcut catarg
Și mi-a părut fecioară viața-mi slută

Mi-am amintit de Farul de pe deal
Cum cheamă El rătăcitori acasă
Am coborât pe apă și am călcat pe val
Pe țărm eraViața, cu voalul de mireasă

 

« Postari mai noi — Postari mai vechi »