Eu am fost regele alb
şi te-am aşezat
regină neagră
pe tabla mea de şah,
ca pe o nădejde
a apărării mele.

Cu sufletul tău negru
ai început să mă hăituieşti
de aproape:
Mai întâi mi-ai luat
frumoşii cai albi;
mi+ai înnebunit ofiţerii
şi mi+ai dărâmat
turnurile de veghe…

Mă încolţeşti acum
cu ameninţări de moarte…

Când nu mai ai, iubito
de unde mi te da
îngăduie-mi ,ochii,
a ţi-i cumpăra

îţi promit iubito
voi fi fericit
doar cu bucuria
de a fi privit

voi sorbi cu sete
din adâncul lor
picături de viaţă
ca dintr-un izvor

voi ierta păcatul
de-a clipi mai des
voi uita cuvântul
de neînţeles

noaptea, înspre somn,
pleoapa când vei strânge
peste geana lor
am să-nvăţ a plânge

Noaptea,
nimeni ¬să mă vadă,
am sărutat
urma paşilor tăi
pe zăpadă.

Dimineaţa,
abia învelită
într-o mantie
azură,
adulmeca
zapada
topită
sub formă
de gură.

Dacă m-am rătăcit,
să-mi faci
un semn de lumină
sub forma
punctelor cardinale.
Te voi căuta
până când
te voi găsi
jur-împrejurul
meu.

Parcă
eram de ceară
şi-am îngăduit
să-mi faci foc
în inimă.
Tu nu ştii
ce formă
mai poate lua
o inimă
topită ?
………………
Parcă mi-ai răspuns :
“De lacrimă”.

Dacă
şi tu vei trece
prin târgul
de iluzii,
să te dezlegi
la ochi
ca nu
cumva
să-ţi schimbi,
pe la vreun colţ,
bruma
de nădejde
pe mărunţişul
fals
al amăgirilor.

Surâsul
furişat
în colţul gurii
a aşteptat;
Un alt surâs
al altei guri
l-a sărutat.

Şi nu vom şti
de unde vin
şi nu vom şti
în care parte,
atâtea trenuri
dezmembrate,
sosesc şi pleacă
mai departe …

Convoiul vieţilor
deşarte

În care zi,
în care oră
vei aştepta şi
tu
în gară
pe buza bunului
rămas
ultimul tren,
ultima oară ?

Tu eşti
şi ieri
şi azi
şi mâine
acea femeie
preacurată
a cărei apă minunată
izvoarele
mi le adapă.

Eu sunt
şi ieri
şi azi
şi mâine
căutătorul de comori
cui, din
fântânile-ţi adânci
i-ai dat izvorul
de sub stânci
cu care
luminez
în zori.

Astâmpără-mi setea
pe frunze,
pe ramuri
şi trup.

Iar dacă ajungi
cumva
în adâncuri,
rădăcinile mele
te vor căuta,
sorbindu-te.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »