Polul nord și polul sud
s-au certat în gară
pentru Steaua Polară.

Nu s-au înțeles
cui i-ar fi drept să îi fie
Steaua Polară soție.

Într-o atare circumstanță
au ajuns în instanță
având judecător un meteor.

Să facă dreptate,
din hăuri de spații
se-adună jurații.

Celelalte stele
rămân în bordeie
în calea lactee.

Martori în proces
nu au mai venit
findc-au asfințit.

A fost judecată:
cu ușa închisă
și lumina stinsă.

Pentru condamnare
procurorii-n robe
se-ncâlcesc în probe.

Niște avocați
se-curcă-n discurs
și timpul s-a scurs.

Jurații proscriși,
la deliberare,
nu stau în picioare.

Ca să dea verdictul
stele căzătoare
răsfoiesc dosare.

Atunci, meteorul,
pune în balanță
lege de distanță:

“Polii, sud și nord,
cu Steaua Polară
nu se mai însoară”!

De atunci încoace
polii exilați
rămân înghețați.

Ni se pare că umblăm pe pământ drept
deși pământu-i rotund;
de aceea alunecăm
peste meridiane și paralele
proptite în gard de nuiele.

Gândim prea scurt și neterminat,
mereu cu un gând înarmat,
gata mereu de război
cu toate tranșeele-n noi.

Pe câmpul de jar viața-i o minge
ce arde o vreme, după care se stinge;
toți lovesc în ea cât e fierbinte…
flăcările iau chip de cuvinte.

Toți ne învelim pe dinlăuntru
cu aceeași culoare,
roșu,
să ne fie cald.

Mai târziu ne învelim cu alb,
de la perii capului
până la vremea zăpezilor,
și tremurăm a negru.

La urmă ne învelim cu pământ;
ce contează
cât de frig e pe-afară?

Ne vom înveli în curcubeu,
că e din cer,
l-a dat Dumnezeu
și are toate culorile.

Dreptatea în lume se împarte așa:
Noi luăm totdeauna nimic,
niciodată totul;

Voi luați totdeauna, totul, niciodată nimic.
Pentru ceea ce rămâne trageți la sorți,
Ca pentru cămașa lui Hristos,
Apoi răstigniți nevinovați.

O lacrimă ieșită din învelișul ei, inundă
că nu au loc oceanele să o ascundă;
rădăcinile ei cu răsfirare de degete
acoperă inimi cu frunze de gemete.

Se varsă prin ea mărturii în torente,
prin valea iubirii absente;
adună de jos luceferi căzuți
și pune cuvinte în gură de muți.

Își lasă în ploi învelișul
s-ascută în fulger tăișul
și hainele ude le stoarce pe tavă
ca ochii, prin lacrimi, să vadă.

Când fi-va să fie senin
va umple pocalul cu vin
și pâinea pe-altar o va frânge
muiată-n iertarea cu sânge.

Dormi pământule-țărână
Învelit cu pace,
Dumnezeu va zăvorî
Șarpele-n găoace.

Cântă imn de bucurie
Câmpie și munte!
Îngerii se vor opri
Iarăși să te-asculte.

Ploaie sfântă, sfârtecă
Poalele de nori
Și coboară pe pământ
Să dezgropi comori.

Între puncte cardinale
Omule, fă-ți rondul!
Domnul, cu mâinile Sale
Ține orizontul.

Între cer și-ntre pământ
Curge armonia.
Pregătiți grajdul de vite,
Se naște Mesia.

Tu, lume, îți fluturi
Pe aripi de fluturi
Stindarde de ciuturi
De care te scuturi

Stindarde de noapte,
Stindarde de zi,
Stindarde de moarte
Stindard de-a trăi.

Se iau după tine
Puhoaie rebele,
Din schele-n ruine
Fac scări către stele.

Pornește un vânt
Și plouă cu piatră…
Storc zeamă de gând
În inimă spartă.

Desfaci un bandaj
De prim ajutor,
Tu, lume-n tangaj,
Te dai tuturor.

Dar toți te aruncă
Zicând: “e stricată”;
Aud o poruncă:
“Să fie iertată”!

Și este iertată
De jos până sus
Căci, iată-n poiată
Se naște Isus.

Păzitorul de lacrimi nu le pierde niciodată;
dacă ar fi să cadă vreuna în ocean
va scormoni adâncul până o va găsi.

Dacă se va amesteca în picurii de ploi
o va căuta numărându-i
și ce nu le aparține
va lua înapoi.

Dacă s-ar ascunde printre boabele de rouă
le-ar dezveli pe fiecare
până ar ajunge în așternul de povești nemuritoare.

Dacă ar îngheța, ar sparge ghețarii
și ar aduce-o înapoi
chiar dacă ar ajunge în inima lor.

Dacă s-ar amesteca în fulgii de nea
i-ar număra pe toți,
ar recunoaște-o după desenul
aparte sub formă de inimă.

Chiar dacă s-ar rătăci printre stele
ar aduce-o înapoi
lasându-i cerului povestea plângerii.

Păzitorul de lacrimi nu doarme
de la apusul și până la răsăritul lor
pentru că nici lacrima nu are somn
și veghează și ea ca un străjer
peste pacea din liniștea nopții.

La prima geană de lumină
lacrima deschide ușa păzitorului ei
și, ca niște frați (și soră) de cruce,
stau împreună la o cafea,
înconjurați de oceane, de ploi,
de ghețari și ninsori,
pe marginea inimii lor
căci iată vin colindători.

Rănile lăsate de ultimul război
sunt pansate cu bandaje de pace
țintuite la pat în capul de pod
al timpului uitat și rapace.

De sub ele supurează
transpirație sângerie
de atâta strânsoare
a vremurilor migratoare;

Cineva strigă după o asistentă neprezentă,
pare a fi bolnavul cu brațele legate la spate:
“vă rog, o infuzie de perfuzie,
cu calmante galopante
și anestezie iluzorie
cu ser de morfină și glorie”.

Erau ultimele cuvinte ale oricărui erou
sufocat de bandaje și de garou;
dar tânguirea lui începe să se stingă,
cu anotimpuri albe începe să ningă.

Curvești cu idoli, lume, prin păduri,
Și prin boscheți și pe dărâmături;
Din casa ta cea plină de spărturi
În nebunie inima ți-o furi.

Și cui o dai când nu știe să bată
A inimă sfințită și curată?
Ce-ți pasă când în primul iarmaroc
O dai pe jocurile de noroc.

Târgarii așezatu-s-au la coadă
Văzându-te și tâmpă și năroadă;
Ți se ridică poala goliciunii
În bâlciul închinat deșertăciunii.

Așa ești lume, altfel nu poți fi
Până când inima-ți vei pocăi,
Când, lepădându-te de ceea care ești
Vei ridica privirea spre porțile cerești.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »