Vărsarea de lumi peste lume
Produce reacții cu spume:
Gheațarii din inimi netoarse
Fac febră în suflete arse.

Prin turme de oi și de miei
Trec haite de lupi și de lei,
Țărânele sorbesc rădăcina
Să nu se usuce în fructe lumina.

Cu nasturi de brumă-și încheie
Copacii veston de poleie;
Apoi, printre crengi, zgribulind,
Îngână întâiul colind.

Prin ce proces, topindu-se,
inimile
trec pe nume de lacrimi
înainte de a semna
contractul cu patimi?

Prin ce proces lacrimile
topesc ghețarii
înainte de-ași asmuți
oceanul ogarii?

Ia-ți iarnă din oameni zăpada
Și du-o la poli înghețați,
Le lasă curată ograda
Și anii li-i lasă curați.

În primăveri curgă mirosul
Din florile nud de frumoase,
Albinele umple-și-vor coșul
Și dragoste fie-ne-n case.

Ajungă în pomii din vară
Sărutul din cer și belșug,
Iar sacii când merg către moară
Să nu mai ajungă în jug.

În toamnă, recoltele coapte,
Alături de pâine și sare,
Zăgazuri de miere și lapte
Să umple a lumii hambare.

Parcă venim din nicăieri mergând spre nicăieri
Și parcă ne împotmolim în zilele de ieri;
Nu știu, am fost, suntem sau vom fi o nație
Dar pare că n-avem destin și destinație.

Doar harul și-ndurarea ne țin la suprafață
Și nu mai urcăm muntele schimbării la față;
Descheiați la suflet abecedăm istorii
Dar nu mai ancorăm în cheiuri cu glorii.

La nunțile în frac avem nădragii rupți,
Tu, armă fără gloanțe, cu cine te mai lupți?
A venit vremea să-ți dai jos masca de ceară
Și să îngenunchezi pentru rugăciunea de seară.

Ne așezăm, umili, la cozi închipuite,
Pieptănăm cu aer vânturi despletite,
Mângâiem durerile cu mâini înmănușate,
O, Doamne, crește-ne din mâini împreunate!

Sângele este răspunsul durerii
când strâng la piept, cu gelozie,
pământul patriei,
iar lacrimile aleg a fi ploaie,
spre-a nu deveni
pământul deșert.

A înverzit deșertul
ca toiagul lui Aron,
apoi s-a uscat;
strecurat prin clepsidră aridă
s-a răsturnat.

Dacă ar fi avut rădăcini,
sau izvoare, nu năștea spin;
s-a învelit cu nisipuri mișcătoare
peste suspin.
Mantaua-i cu vremi vremuite
s-a ciuruit,
sub cârduri de păsări ciobite
a remurit.

Își tânguie jalnic deșertul
o doină a lui;
ce răni au cuprins universul
la capăt de cui.

Unde s-au dus toți anii ăștia?
Unde-au rămas de nu se mai văd?
Cum de s-au umplut cu goliciuni
Purtând în ranițe deșertăciuni?

Unde au înnoptat, în ce alizeu?
De ce nu s-au trezit când i-au nins dimineți?
Și-au pus mantaua de ploaie peste curcubeu
Și au scuturat pădurile de scaieți.

Anii ăștia, oare ai cui erau?
Nimeni nu i-a declarat pierduți;
La capete de timpuri încă ardeau
Și peste spinii lor încă umblăm desculți.

Sâmburi sfărmați în coji de nucă
Răcesc la poli și se usucă,
Nu le ies puii din găoace
Căci vara lor nu se mai coace.

Vor amorți în agonii
Sub gheața unor ierni târzii;
Luându-și arme din rastel
Fac nucii gardă la drapel.

În alb și negru bate vântul,
Le-ajunge oamenilor rândul
Înghesuiți într-o tavernă
Să își coboare steagu-n bernă.

Descătușat spre rehoboth
Cu totul totului în tot
Pe om, un lut și o țărână,
Îl ține Dumnezeu în mână.

I s-a promis a-mpărăți
După cântarul de-a iubi;
Sâmburi înconjurați de gânduri
Voi n-aveți casa între scânduri.

Aș vrea să pot face
din gânduri
drapele de pace,
să vină vântul
să le fluture
și lumina să le îmbrace
cu aripi de fluture.

Dacă pământul fără oameni
ar fi pustiu,
de ce, cu ei,
ajunge-a fi sălbatic?

În fiecare clipă cuget,
și nu știu;
aștept cu nădejde
mileniul sabatic.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »