În alb și negru bate vântul,
În curcubeu vâslește gândul;
Pe mejda dintre noapte și zi
Se scaldă în nuduri nuanțe de gri.

Sângerează lumină, luceferi albaștri,
Pe cruci incolore, peste cămăși de aștri;
Culori nevopsite, silite la bir,
Cerșesc zdrențuite zenit din nadir.

Corsete prea strânse de cale lactee
Stârnesc repetat galaxii de maree;
Se-apleacă să-și lege șiretul
Cu ani de lumină și versuri, poetul.

Ni s-au răsturnat pe glezne
și munte și deal,
când apele păcatelor
ne-au dus în aval.

Stă gata să cadă în albia plină
o grindină roasă de la rădăcină;
Unde să se scurgă ultimul potop
Că peste pământ nu mai este loc?

Doar în adăpost de ram de măslin
Mai rămâne graalul mântuirii plin;
O lume pierdută, aproape pe ducă,
Se îmbarcă-n arcă, dacă mai apucă.

E prea încordat a nebunie
arcul lumii încă vie;
ajunge să plesnească arcului coarda
că n-ar mai ajunge să sune nici goarna
când ploaia săgeților în ropote
ar trage de ultimele clopote.

Spre a scăpa planeta
de condamnare la moarte
avem nevoie de lanț de rugăciuni
neîncetate,
rostite printre lacrimi,
pe genunchi și coate.

Iertarea a fost arătată,
dar ce-ai făcut cu ea
drogată lume beată?

De când se știe
pământul se învârte în jurul soarelui
dar nu îndrăznește să intre;

Ia furat o parte din lumină,
pe care a ascuns-o
în partea pe care nu și-o arată.

Peste noapte
stelele ies să o caute
cercetând meridian și paralel
camera de gardă a pământului.

Acolo, după gratii,
Pământul își face operații estetice
cu laser de lumină
pentru lumea care urmează să vină.

Ați văzut că lumânarea plânge
cu lacrimi de lumină?
ea nu se topește
ci se dăruiește
pentru a-și ajunge la inimă.

Poate vom acuza
că nu-i decât o ceară;
da. Dar noi, oare,
nu suntem numai pământ?

Versul de ceară când se topește
reazămă scară peste poveste,
din călimară stoarce cerneală
peste petale de primăvară.

Versul de ceară mai lăcrimează,
turnul de pază încă veghează
când peregrinii și însetații
dau să împartă lacrimi, în rații.

Poala lumii netivită stă să se destrame
Când dă apa ruginită norii să-i înhame;
Curge ploaie dezbrăcată în albii crăpate,
Tunete trase pe roată mugesc disperate.

Sub a cerului arcadă păsări migratoare
Însoțind păsări de pradă ies la vânătoare;
Pescuind în ape tulburi, tremură pescarii
Înșurubă gloanțe-n tuburi hoții și avarii.

Din câmpul de bătălie au fugit soldații,
Doar mamele și copiii își caută tații;
Nu mai sună nici o goarnă să dea vreun semnal
Inundațiile toarnă munte peste deal.

Polul nord și polul sud
Și-au topit ghețarii,
Ies oceanele din matcă
Și dorm marinarii.

Flamurile, în corăbii,
Dorm și ele duse
Bătăliile cu săbii
Se lasă supuse.

Trag semnale de avarii
Fulgerele arse
Apele își varsă-n carii
Izvoare netoarse.

Plâng rafalele de vânt
Și ies la arat,
Între stele și pământ
Norii s-au crăpat

La poli, fulgi de întrebare,
Sapă cu hârlețe
Căci vin ere glaciare
Iarăși să-i înghețe.

În om, polii, sud și nord,
Dezbrăcați și goi,
Peste inimi se fac nod
Și-i iarnă în noi.

Lume postumă, te deplâng
că între malul tău drept
și malul tău stâng
nu mai curg ape curate
ci ură, sânge și păcate.

Către care mare te-ndrepți să te verși
când nu mai ai albii și pașii ți-s șterși?
mai ai nădejde de izvor
să-ți speli mâinile,
apoi să împarți celor flămânzi pâinile?

Ce ai să faci când vei da de cascadă,
căci cerul întreg se uită să vadă
ce fel de șuvoaie se sfarmă de stânci
Și dacă ai inimă, cu ce lacrimi plângi?

Despletind gânduri din ecuații
Zilele bune zac după gratii,
Mulțime vidă ajunge-n stații,
Trecem grăbit prin timp și spații.

Omul de ceară, omul de lut,
Se recompun de la-nceput;
Inima care le da viață
E mult în spate ori mult în față.

Când în genunchi, când în picioare,
Tot se încurcă-n socotitoare;
Nu dă la număr cu zeci de mii
Numărătoarea de galaxii.

Unde greșește? Nici el nu știe,
Poate viața e prea târzie;
Poate începe cu infinitul,
Poate nu știe cu socotitul.

Despletind gânduri din ecuații
Cerul împarte omului rații;
Cel ce din groapă se lasă scos
Îl va alege doar pe Hristos.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »