Întemnițată floare-n colț de stâncă
Ce vânturi rădăcinile-ți mănâncă?
Parfumul tău înmiresmează norii
Când te măriți pe creste cu condorii.

Floare de colț din stânci însingurate
Înveșmântată-n haine colorate
În pustnicia sihăstrie tale
Trimite-ți lacrimile jos în vale.

Floare-ncolțită de dușmani și spini,
Și exilată de străini străini,
În jur vrăjmașii îți ridică gard
Căci nu cunosc că inimile-ți ard.

Privirea ta și focul din priviri
Ne-au dăltuit în inimă iubiri
Și lasă testament pentru urmași:
La nunta Mirelui să fim nuntași.

Voi, flori din colț de univers,
Turnați-vă parfumurile-n vers
S-ajungă iarăși omul să vibreze
Toată ființa să îi lumineze.

O! Lume inodoră, insipidă,
Între boscheți rămâi mereu gravidă,
În loc să îngrijești de sarcina din pântec
Tu sfâșii portativul notelor din cântec.

Îți sigilezi ferestrele-n obloane,
Grupezi popoare pe batalioane,
Chemi îngerii căzuți și îngerii apteri
Să te moșească-n sălile de nașteri.

Te trec sudori pe șirele spinării,
Te cuibărești în colțul disperării,
În fiecare zi te stingi cu zile
Și gropile-ți acoperi cu șenile.

Te-ai otrăvit cu leacuri de la vraci
Și dezbrăcarea nu ți-o mai îmbraci,
Rușinea ți-o ascunzi între boscheți,
Păcătuiești din nou cu oameni beți.

Tu, lume rece, surdă și absurdă
Îți suflă-n ceafă vremile din urmă
Cât încă mai e timp de abandon
Retrage-ți oastea din Armaghedon.

Pe portativ vor mai urca solfegii
Când ți-i spăla stindardul de cortegii
Și chiar dacă-ai născut copii din flori
Te iert cum te-am iertat de-atâtea ori.

Aproape că am prinde cometele de coadă
Dacă în ploi de stele s-ar congela zăpadă
Ne-am strecura ființele fierbinți
Prin site perforate de meteoriți.

Umbrele rupte, cu blindaje groase,
Au spițe răsucite printre oase;
Vârtejuri învârtite-n galaxii
Strigă la noi: “Măi, oameni, sunteți vii!”

A cui e vina dacă nu aud?
A cerului care a plâns și-i ud?
Ori a cometei care iarăși trece
Prin inimă-mpietrită, încă rece?

Au crescut în poli aripi de condori
și au emigrat din cerc înghețat,
spre loc depărtat, necuminecat
întinzând covor spre ecuator.

Printre nori de fum s-au pierdut pe drum,
au vândut parole cumpărând busole,
au orbecăit și au rătăcit
bâjbâind cărări spre alunecări.

Ieșindu-le în cale puncte cardinale,
polii se însoară pentru-a câta oară?
au primit în dar de la cerc polar
haine de zăpadă și pământ în pază.

Între nord și sud, poate, omul surd
prinde să audă și nu mai asudă,
poate că magneții, reglându-și tacheții,
vor turna-n motor nădejde de zbor

Inima să bată cu puterea toată,
sânge împingând dinspre piept spre gând;
tunuri de calibru țin în echilibru
polii de planetă pe cozi de cometă.

Feliind universul pe galaxii
în mijloc de infinit
am dat
de timp congelat:

ținea în hibernare comete
și planete nenăscute
din pricina aglomerației
de roiuri de albine
și cuvinte nerostite cum se cuvine

un fel de franjuri cu crengi uscate
măturau pe sub arcade
alți franjuri expirați
între copaci dezrădăcinați
și timpul întins între coarde

în pauzele de respirație
ninge cu răsaduri de plantație;
grădina cu straturi în pat de rastel
înmoaie pământ cu oameni în el.

Visele încep atunci când
se privesc în oglindă
și se ating;

rămân amprente siameze
care,turnându-se una în alta,
zămislesc urmași de vise
încrustați cu îngeri.

Au săpat în foc
Zodii de noroc
Și s-au ars cu lavă
Înghițind otravă.

Au greblat prin nori
Cârduri lungi de ciori
Scuturând cenușă
În praguri de ușă.

Au arat prin ape
După colți de grape
Șanțuri și tranșee
După alizee.

Au tăiat în sânge
Lacrima ce plânge
Apoi au vărsat
Nesomnul în pat.

Florilor, în muguri,
Le înjugă juguri
Și despart de fruct
Timpul scurt și rupt.

Se-așează la coadă
La ultima oază,
Vin să își adape
Caravane șchioape.

Cine sunt nebunii
Care-și coc cărbunii
În guri de vulcan
Ieșit din ocean?

Vom primi răspuns
Și va fi de-ajuns:
Curcubeul lor
Nu-i “septocolor”.

Strâmtoresc atei
Printre dumnezei
Apoi duc în staul
Vițelul de aur.

Fiecare respirație e o binecuvântare
și o dedicație de la Acela care
ne invită pe fiecare la meditație.

Fiecare secundă, pereche cu timpul,
inundă cu gând infinitul
săpând pentru om, în genuni,
genunchii prin care se scurg rugăciuni.

Fiecare mână ce spală picioarele
e semn de iubire, e semn de iertare,
e soră cu mâna ce pâini înmulțește
și vuietul mării în om potolește.

Prin trupul de lut ne scurgem cu lavă
pe drum descusut, spre trupul de slavă,
ne strângem cu Noe în barcă
atuncea când duhuri încearcă
să facă din noi o epavă.

Pentru că nu are cu ce se pansa
O rană se pansează cu o soră de-a sa,
Bandajul rănii cu rană se aseamănă
Cu o durere comună și geamănă.

Încâlcirea mâinilor în spini
Aduce-a-nconjurare de străini,
Ei zgârie și zgârie și zgârie
În vreme ce omul abia se mai târâie.

Obuzele ară pământ fără pluguri,
Curg vinuri de sânge din boabe de struguri,
Fântâna din groapă aproape că-i seacă,
Oceanul sărat se-neacă în apă.

În colțuri de cer luceferi răniți
Ard cozi de cuțite în meteoriți,
Pleiade de stele aproape-n tangaje
Înfășoară cerul cu nori de bandaje.

Cu fulgere prinse în poli de magneți
Se curăță lumea de oamenii beți;
Se-aude o voce în timp și în spații:
El, Domnul, începe în om operații.

Prea obosit de lumi așa târzii
Am adormit cu patria la căpătâi,
M-am încălțat cu apele-i din munte
Când își lega comprese peste frunte.

La brâul ei am prins un tricolor
Cu litere ce ard și litere ce dor,
Precum o graniță de curcubeu
Căci m-aliez cu Dumnezeul meu.

Îi despletesc coroanele-nspinate
Cu mâini trudite și însângerate,
Orice urgii, oricând ar fi să vină
Tu, patrie, râmâne-vei regină.

Dacă-ar ploua cu focuri și tăciuni
Te-aș înveli cu cort de rugăciuni,
Ne vom ruga și știu, se vor topi
Piroanele ce-ar vrea-a te răstigni.

Pe patul patriei de suferință
Întind cearceafuri albe de credință
Și dacă mai transpiră sub perfuzii
Întindu-mi trupul să își ia transfuzii.

Eu cred și știu, așa va fi să fie,
Tu vei rămâne vie, Românie,
Din inima ce încă îți mai bate
Fac drum spre cer pe care-l vei străbate.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »